La atingerea uitării,
În nenantul disperării.
Stă şi plânge o făptură,
Lovită din nou de ură.
Întunericul vrea să vină,
Copilul stă, iar şi suspină.
Rănit mereu de negre forţe,
În inimă îi ard torţe.
Copilul se ridică şi aleargă,
Întunericul începe să-l tragă.
Înconjurat de nimic,
Fiind din ce în ce mai mic.
O lumină se revarsă,
Întunericul se lasă,
Lumina îi călăuzeşte calea,
Copilul aude chemarea.
Înconjurat de albul nesfârşit,
Strigătu-i ne auzit,
O oglindă se ridică,
Copilul stă iarăşi cu frică.
Întinde mâna spre oglindă,
Şi-şi vede privirea blândă.
În spate o siluetă se strecoară,
Iar băiatul, se-nfioară.
Se întoarce, umbra nu mai este.
Mintea iar îi joacă feste.
Se întoarce spre oglindă,
Să-şi vadă, iar, privirea-i blândă.
Surprins şi speriat, băiatul ţipă,
Când îşi vede reflecţia după,
Este un chip de om îmbătrânit,
Ce cu timpul s-a întâlnit.
Băiatul întinde mâna,
Bătrânul se înfrâna.
Băiatul atinse oglinda,
Bătrânul încet ceda.
Întinse mana şi se atinse,
Bătrânul îşi amintise,
Se privise în trecut.
Acum chiar a putut,
Să se vadă cel dintâi.
Cu lacrimi la căpătâi,
A aflat tot ce avuse,
Tinereţea si-o pierduse.
Singur într-un pat uitat de lume,
Nimeni nu-i stie de nume,
Este un pusnic amărât,
Ce cu viaţa s-a urât.
Pe patul morții îşi aminteşte,
Unde a fost şi unde este.
Timpul trece nu o să moară,
Tu mori, dar el tot zboară!
