Înger si demon

Capitolul 6

   Odată învinsă teama puterii ce o avea Victor asupra ei, sentimentele i-au devenit o obsesie. Era îndrăgostită, obsedata de el. Si ce bine era sa nu-si mai țină in frâu emoțiile! In sfârșit simțea ca trăiește cu adevărat, ca are un scop in viață. Plutește într-o continuă stare de reverie, ce o făcea sa privească lumea cu alți ochi, părându-i mult mai frumoasă ca până acum.
  
    A doua zi, a simțit nevoia de a-l vedea. Înainte de cursuri, se plimba pe hol, așteptând sa dea de el, când va pleca la muncă. Când l-a văzut, el merse cu privirea înainte, nonșalantă, ca si cum nu ar fi văzut-o.
   Cristina realizase greșeala pe care a înfăptuit-o când l-a alungat, cerându-i sa o lase in pace. Dorința i-a fost respectată. Îi era rușine sa se ducă si să-i mai ceară o șansă, după ce l-a refuzat.

   La cafenea, Cristina medita necontenit la cum ar putea sa comunice cu Victor.
-Cristina, Cristina! răsuna glasul lui Marius.
-Da? se trezi Cristina din gânduri , când spăla vase.
-Te-am întrebat unde ai pus tacâmurile. Unde ti-e capul?
-Scuze, nu am fost atenta. Mă gândeam altundeva.
-Observ ca in ultima vreme mai mereu te gândești la ceva anume. Știu ca suntem prieteni, dar atât timp cat lucrezi la mine, trebuie sa mă port ca atare.
-Îmi pare rău, Marius. Nu o sa se mai repete.
-Sper. Nu-mi doresc sa te pierzi printre gânduri vinerea asta, mai ales când vom avea atâția clienți.
-Vineri? Dar ce va fi vineri?
-Of, Cristina! Ti-am spus de atâtea ori. Se celebrează 10 ani de la fondarea acestei cafenele.
-A, corect! Stai...este vinerea asta?
-Bine, chiar ai nevoie sa te liniștești. Iți dau liber astăzi. Poți pleca acasă.
-Dar sunt bine. Serios vorbesc.
-Cristina, te cunosc. Știu ca nu ești bine. Daca vrei poți sa-mi spui ce s-a întâmplat. Poate te pot ajuta cumva.
-Nu poți face nimic, nici eu nu pot.
-Dar ce s-a întâmplat?
-Chiar are importanta?
-Pentru mine da.
-Nu-i ciudat sa încep sa mă simt tot mai atrasa de cineva si sa nu pot controla asta?
-Asta era? Nu, nu e ciudat. De ce ar fi ? spuse jovial Marius, in sinea lui sperând sa fie chiar el băiatul despre care vorbește.
-N-am mai simțit asta niciodată.
-Stai, stai...nu ti-a mai plăcut de nimeni, absolut nimeni pana acum?
-Nu...
-Wow! Cristina ai 20 de ani, e ceva normal. Cine este norocosul? Este cumva un prieten?
-Este mai aproape decât crezi.
-Da?
- Da. Vecinul meu care s-a mutat recent. Nu îl cunoști.
Când auzi, pe Marius îl pătrunsese o mica dezamăgire.
-Si cum s-a întâmplat? Cum ai ajuns sa-l placi?
-Nici eu nu știu.
-Ați vorbit?
-Foarte puțin. A vrut sa mă invite la o întâlnire pentru a ne cunoaște, dar am refuzat. In pofida acestui lucru, el a insistat sa flirteze cu mine. Apoi l-am rugat sa mă lase in pace.
-Ti-a respectat dorința?
-Da, din păcate. Am realizat ca, de fapt, îl plac. Dar nu știu cum sa mai vorbesc cu el.
-Simplu. Te duci la el, iți ceri scuze pentru neînțelegerea de data trecuta si ii spui ca te-ai răzgândit.
-Nu-i atât de simplu.
-De ce nu ar fi?
-Dacă nici nu mai vrea sa audă de mine?
-Îl întrebi daca mai este valabila oferta. Daca spune "nu", atunci nu-l mai deranjezi si pleci.
-Nu pot.
-De ce te complici atât? Ai o idee mai buna?
-Nu...
-Ce ar fi daca l-ai invita, ca pe vecin la vecin, la celebrarea celor 10 ani de la înființarea cafenelei?
-Buna idee! Voi avea o scuza sa vorbesc cu el. Mulțumesc, Marius! Ești un geniu.
-Îmi ramai datoare. Maine vreau sa fii ca noua pentru ca avem multe de pregătit.
    
     Marius înțelesese si acceptase ca nu putea intra in inima Cristinei. Însă se bucura pentru ca erau prieteni si o putea ajuta.

    A doua zi , Cristina, când ajunsese in fata ușii lui Victor, își repeta agitata replica. Își lua inima in dinți si apăsa soneria de la ușă.
    Când deschise ușa, Victor revăzu ființa feminina ce-l captase acum ceva timp. O măruntă tresărire de bucurie avu loc înlăuntrul sau, dar reuși sa să controleze.
-Da?
-Buna, vinerea asta va avea loc celebrarea a 10 ani a cafenelei noastre. Ne-ar face plăcere daca ai binevoii sa te alături. Te așteptăm cu drag! Ii spusese întinzându-i-i un cartonaș cu invitația.
-Mi-ar face plăcere, dar nu știu daca o sa am timp. Mulțumesc oricum de invitație! La revedere! Spuse calm Victor, închizând ușa.
   Cristina pleca puțin dezamăgita de răspunsul lui, dar tot spera ca o sa vina.

  "Ce îmi pare atât de ademenitor la muritoarea asta?" se întreba Victor.
"O petrecere? Nu mi-ar prinde rău sa mă distrez puțin. Vor veni oameni. Poate va veni și îngerul de mult disparut și, în sfârșit, îmi voi îndeplini scopul."