Redă-mi libertatea

Cap 19 : E posibil ?

    Ies din piscină cu hainele ude , însă el continuă să înoate ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

— E destul de frig. Hai , o să îngheți. Mă rog de el , dar nu pare să mă audă.
Să ghicesc...ți s-au umplut urechile cu apă ?

— Dacă mai spui asta odată , e posibil să se umple și ale tale. Mă amenință el , afișând un zâmbet încrezut.

— Cum vrei , eu am plecat.

     După ce ajung în camera mea , mă usuc și îmi schimb hainele , intră și el.

— Ai nevoie de ceva ? Îl întreab.

— Nu...vreau doar să dorm.

— Dar...

— Niciun "dar" . Așa mi-ai promis ca să nu te ud.

— Și ți se pare că nu ai făcut-o.

— În fine. Noapte bună ! Spune aruncându-se pe saltea.

     Sting becul și mă pun și eu la somn.

***

    Simt cum Harris mă zgâlțâie în timpul somnului. Mă uit la ceas , observând că este doar 4 dimineața.

— Ce vrei ? Țip la el fiindcă m-a trezit.

— Am auzit un zgomot.

— Și ? Ești băiat mare. Du-te și verifică.

— Mi-e frică. Hai cu mine.

— Offf , pufăi încălțându-mi botoșeii și luându-mi halatul pe mine. Ce soț mi-am luat.

— N-au avut altul mai bun la piață ? Îmi aruncă vorbele sarcastic.

— Din păcate piața m-a ales pe mine , nu eu pe ea.

     Coborâm scările în liniște , Harris fiind în fața mea , când dintr-o dată luminile încep să pâlpâie.
     Ușa de la intrare se deschide ca prin magie , în interior intrând un val de aer rece.

— Harris , ce se întâmplă ? Vorbesc în șoaptă , vizibil speriată.

— Nu știu. Rămâi aici. Mă duc să verific siguranțele.

— Până acum spuneai că îți e frică. Nu mă lăsa singură... Mă plâng eu.

— Nu durează mult. Vin imediat.

     După ce pleacă , iau în mână primul obiect pe care îl găsesc și-anume o vază , și mă așez la baza scărilor așteptându-l.

    Deodată , inima îmi sare din piept când în fața mea apare o stafie albă.
O lovesc cu vaza în cap , iar aceasta cade la pământ lată.
   Când dau cearșaful la o parte , descopăr cu stupoare că l-am lovit pe Harris. Bravo mie , așa merită dacă îi trece prin cap să mă sperie la ora asta.
    Mă alarmez când observ că nu-și revine , ci este în continuare inconștient. Fug afară , chemându-i pe băieții de la pază să mă ajute să-l urc în dormitor , întrucât nu cred că e atât de grav încât să mergem la spital.
Aceștia pleacă , iar eu rămân veghindu-l pe el.

     Nu adorm absolut deloc , așteptând ca el să se trezească. Pleoapele încep la un moment dat , să se zbată , fapt care îmi captează atenția.
Deschide ochii și mă privește fără a înțelege ce se petrece.

— Oh , ce mă bucur că ești bine ! Spun simțindu-mi obrajii deja uzi.

— Cred că sunt dar...tu cine ești ?

    Pupilele mi se dilatează din cauza șocului , iar eu rămân împietrită.
Nemaiputând să-și ascundă amuzamentul , izbucnește în râs.

— Trebuia să-ți fii văzut fața. Ingaimă printre suspine incontrolabile de râs.

— Poate îți mai dau una , să vezi atunci ce râzi , afișez o privire glacială aruncând cu perna în el.

— Apropo , ce om normal vrea să bată o stafie ? Întreabă râzând în continuare. Adică obiectul n-ar trebui să treacă prin ea ?

— Ce om normal , nu-i așa ?! Atunci spune-mi ce om normal sperie soția de moarte , și o mai face să mai stea și cu grijă din cauza lui ?!

     Nu apucă să-mi mai răspundă , deoarece fug repede la baie ținându-mă de burtă. Vomit până mă golesc de toată mâncarea de care am avut parte și până trec spamele.

     Îmi clătesc gura și deschid ușa de la baie , văzând că Harris aștepta în spatele ei îngrijorat.

     Resimt epuizarea în fiecare oscior din corp , iar înainte de a vedea negru , îl aud cum îmi strigă numele speriat.

***

* Din perspectiva lui Harris *

   Am adus-o de urgență la spital. Nu am așteptat nici măcar salvarea , ci am urcat-o direct în mașina mea și am demarat în trombă.

   Am mers ținându-mă de targa pe care se afla , până în salon. Acum asistentele se ocupă de ea , iar eu nu pot intra.

    După ceva timp , iese din cameră o asistentă care îmi comunică că o pot vedea , dar să nu o obosesc prea mult.
Întrebând-o despre starea de sănătate a lui Kath , aceasta îmi spune că va veni la noi o doctoră cu rezultatele analizelor.

— Kath , ești bine ? Spun intrând în salon.

— Da , sunt doar epuizată. Putem pleca ? Întreabă ea pe una dintre asistentele rămase deja în cameră.

— Iubito , ai leșinat. Ar trebui să stai să te odihnești.

   Tocmai când spun asta , doctora intră în salon.

— Bună ziua , doamna doctoră ! O salută Kath. Nu vreau să par nepoliticoasă , dar ați putea să mă externați. Mă simt bine.

— Sigur că da , oricum nu aveți nimic grav.

   Răspunsul ei mă face să răsuflu ușurat.

— Dar din ce cauză a leșinat ? Cum i-au ieșit analizele ?

— Nu știți ?

    Și eu și Kath ne uităm întrebător unul la altul.

— Felicitări soția dumneavoastră este însărcinată în două săptămâni !

* Să nu mă omorâți că vă las din nou în suspans. Sper că sfârșitul acestui capitol v-a captivat și v-a creat "sute" de întrebări în minte. Pentru a afla ce se întâmplă în continuare , ne auzim mâine cu un nou capitol ❤️❤️❤️. "