Still

Capitolul III

Liza Braun

   Domnișoara Braun nu zâmbi deloc în fața femeii. Aceasta, văzând seriozitatea aspră a fetei ce i-ar putea fi fiică, pierdu zâmbetul blând și calm de pe chip. Stătea dreaptă, de parcă era înfiptă într-o țepușă și nici nu clipea în timp ce ochii îi coborau asupra trupului femeii. Tânăra analiză încet părul cărunt ce fusese prins cu o agrafă în încercarea de a-l face să pară mai elegant, apoi cămașa strâmb călcată la guler, fabricată dintr-un material extrem de ieftin și de proastă calitate, pantalonii păreau prea mulați semn că-i avea de ceva vreme, o vreme când probabil era mult mai subțirică, iar încălțările... cele mai proaste încălțări pe care le văzuse în ultima vreme. Dezgustul acru i se citea limpede în privire, iar ea nu încerca deloc să-l ascundă. Femeia, intimidată de privirea ei începu să se bâlbâie. Asta făceau toți, iar asta o dezgusta și mai mult.
     -Doamnă... tânăra mai că se încruntă, iar asta o făcu pe femeie să tresară în fața propriei greșeli. Adică domnișoara, mă scuzați, sunt doar puțin emoționată.
     Sinceră. O biluță verde.
    -Eu... nu am mai lucrat până acum într-o casă cu un proprietar atât de... sofisticat și... înstărit și cunoscut, dacă îmi permiteți să spun asta, iar faptul că mi-ați acordat șansa de a face asta mă măgulește, dar mă și sperie, domnișoară.
     -Nu mă interesează câtuși de puțin sentimentele dumneavoastră, doamnă Walker, ci capacitatea dumneavoastră de lucru. Cer să fiți activă, dreaptă și să nu vă lipsească respectul. Sunt trei lucruri la care țin foarte mult, iar dacă credeți că nu sunteți în stare să le îndepliniți nici nu aveți ce căuta aici. Deci?
   -Domnișoară, cum spuneam, nu am mai lucrat în casele unor oameni la fel de importanți precum dumneavoastră, dar unde am fost am încercat să ofer tot ce am putut. Niciodată nu am să încalc regulile, iar asta cred că este cel mai important pentru o menajeră.
   -Foarte bine. Nu veți locui în casa mea, evident, nu permit asta personalului, nu este un spațiu foarte mare, dar doresc ca absolut toate locurile din interior să strălucească, nu impun program ci doar să fiți prezentă atunci când nu voi fi acasă. Veniți doar când este necesar, dumneavoastră decideți când și cât de des, tot ce vreau este ca apartamentul meu să fie absolut impecabil. La sfârșitul lunii, dacă mi-ați îndeplinit condițiile-menționez că aceste lucruri și alături de multe alte detalii sunt trecute în contract- veți fi plătită la termen, cu absolut toți banii și veți avea respectul meu. M-am făcut înțeleasă?
   -Foarte clar, domnișoară.
   - Domnișoară Braun. O corectă aruncând o privire spre fereastră.
  -Da, da. Scuzați-mă, domnișoară Braun. Se bâlbâi femeia.
   -Puteți începe, apartamentul n-a mai avut parte de o curățare generală de aproximativ 72 de ore. Când femeia dădu să deschidă gura, domnișoara Braun continuă. Întrebările i le veți adresa bucătăresei. Aveți numărul ei în dosar, făcu semn spre dosarul ce i-l oferise. Și cu asta trecu pe lângă ea și ieși în hol, făcând tocurile înalte ale pantofilor să stârnească un sunet ce îi mângâie timpanele. Își trase haina îmblănită pe ea, apucă geanta din piele neagră de pe măsuța din hol și ieși.
     Drumul spre birou era absolut terifiant. Deși stătea la 10 minute distanță de firmă, iar SUV-ul Volvo XC90, ar fi făcut-o să ajungă în mai puțin de 5 minute, asta dacă nu ar fi fost traficul infernal ce o întârzia încă 10 minute. Degeaba avea ea mașină 4x4 dacă nu o putea folosi. Totuși, nu se putea despărți de mașinuța ei dragă. De un alb strălucitor lăsa gură-cască pe oricine, iar ea o iubea enorm. Cum să nu adore să conducă așa ceva?
   Când într-un final reuși să ajungă la firmă lăsă cheile băiatului al cărui nume nici nu-l știa și intră pe ușile din sticlă lucioasă. Femeile își grăbiră pasul, bărbații își întoarseră privirile, liftul se eliberă în mai puțin de 2 secunde, coridorul se goli înainte să clipească. Îi ura pe toți pentru asta, și totuși, nici nu voia să fie genul de șef ce aruncă zâmbete în colo și-n coace și stă la taclale cu subordonații. Secretara ei, mica musculiță cu ochi bulbucați apăru lângă ea și începu să se bâlbâie chinuindu-se să țină pasul.
    -Ai noroc că ești eficientă, Ania, altfel ai fi fost concediată până acum. I-o trânti lăsându-i geanta și haina pe birou micii musculițe și întorcându-se spre ea.
    -Domnișoară Braun, nu mă cheamă...
   -Cafeaua? O întrebă.
   -Ah, da, scuzați-mă. Și se întoarse s-o ia de la o altă angajată ce i-o aduse.
  -Încep să mă îndoiesc până și de eficiența ta. Deschise ușa din mahon negru și intră într-o încăpere cu o singură fereastră sub care era un birou din același lemn cu ușa și cu restul mobilierului din încăpere, până și podeau. Rafturile nu cuprindeau nicio fotografie, nicio diplomă așa cum obișnuia să fie în majoritatea birourilor. Peste tot dosare, dosare și alte dosare. Biroul nu avea decât un laptop, o lampă și un suport în care existau câteva ustensile de scris.
    Domnișoara Braun se așeză, iar secretara, Ania, îi așeză cafeaua pe birou. Până ca secretara să-i pună vreun dosar în față, întrebă:
    -Au răspuns rușii la e-mail? Ce spun, vor să se implice sau le mai trebuie din nou tip pentru gândire?
   -Au răspuns aseară. Au spus că doresc să programați o întrunire și să le trimiteți informațiile. Au mai spus că vor discuta despre proiect doar față în față.
  - Ei, și de ce nu m-ai anunțat?  Deși tonul îi era același ca întotdeauna, Ania se simți de parcă ar fi urlat. Tăcu și își coborî capul precum un elev ce făcuse o boacănă.
   -Era târziu, domnișoară, am presupus că dormiți și n-am vrut...
   -Niciodată să nu mai faci prostia asta. Data viitoare vreau să primesc orice informație și orice schimbare, indiferent de oră, zi sau importanța veștii. M-ai înțeles?
  -Absolut, domnișoară Braun.
  -Foarte bine. Întrunire deci. Ei, dar nu puteam programa ceva pe Skype? De ce vor oamenii ăștia să se complice? Eh, și eu, ce vor? Timp, asta vor. Scutură din cap și își deschise laptopul apoi agenda. Foarte bine, o voi organiza chiar aici, la etajul 2, este formal, să le impun puțin respect. Vreau să le trimiți confirmarea. Anunță-i că va avea loc aici, pe... pe 3, la 11:45. Spuse cu ochii în laptop și tastând grăbită.
  - Dar domnișoară, asta este peste 3 zile?
  -Și? Este vreo problemă? Tonul nu se schimbase, dar Ania nu mai insistă.
  - Bine, pe asta am rezolvat-o. Ce am pe listă astăzi?
  - La 8:30 întâlnire cu organizatorul spectacolului de caritate pentru copii orfani, la 10:15 aveți programată vizita la expoziția lui Riccardo unde i-ați promis că veți fi, la 14:20 trebuie să fiți la aeroport pentru a-l însoți la hotel pe domnul Hauser, iar la 16:00 aveți ședință cu sponsorii Britanici.
   - Am înțeles. Tu ai grijă ca totul să decurgă cum trebuie în lipsa mea, de restul mă ocup eu. Te poți retrage.
  Astăzi era o zi bună, ar fi trebuit să se bucure, nu trebuia să stea toată ziua în hârțoage, ci doar să se ocupe de niște întâlniri ce nu puteau fi amânate. Să se bucure... ce glumă bună. Totuși, n-a râs.
     Întâlnirea cu organizatorul. Și-a privit ceasul. 8:05. Ok, avea timp. Îl anunțase de ieri unde avea loc întâlnirea și trebuia să verifice doar programarea și să ia tot ce îi trebuia. La 8:10 era în mașină. 15 minute pentru drum, iar 5 minute pentru întârzieri, nu-și permitea mai mult. La 8:28 era în restaurant, se așezase, dar nu comandase nimic, așteptându-și subalternul. Era 8:33 când acesta își făcu apariția, nu părea să se fi grăbit.
    -Doinișoară Braun, vă rog să mă scuzați pentru întârziere, traficul este infernal. Domnișoara Braun nu se sinchisi să zâmbească, dar nu-și arătă nici enervarea. Rămase impasibilă. Traficul este infernal la ora aceasta. Își spuse el dând mâna cu ea.
   -Nu este nicio problemă.
     Ba este.
  -Foarte bine. Se așeză confortabil și își comandă o cafea, ouă cu bacon și o brioșă cu afine.
- Nu serviți nimic? Se simți el deranjat, dar domnișoarei Braun nici că-i prea păsă.
-Nu, îmi cer scuze, am luat micul dejun din păcate.
-Nu este nimic. Părea totuși sincer. Și odată cu asta începu să vorbească despre petrecerea de caritate.
   -... 12 decembrie...
    -Nu, nu se poate atunci, pe 14 este însă perfect. El își menținu calmul și schimbă data din planificatorul lui.
   - Va începe la 21:30...
    -Oh, nici gând, prea târziu, domnule. Decembrie, se înserează devreme, la 17:30 este mult mai bine.
   -Îl vom organiza într-un restaurant din centru unde am făcut deja...
   -În centru? Nu, nu. Nu sună bine. Este prea aglomerat și dacă restaurantul nu are parcare proprie oamenii nu vor avea unde să-i parcheze mașinile și asta va rezulta... el făcu greșeala de a o întrerupe.
   - Domnișoară Braun, dacă nu sunteți de mulțumită de nicio alegere de a mea de ce nu mi-ați scris un simplu e-mail în care să-mi spuneți în amănunt cum vreți dumneavoastră să fie petrecerea, iar eu doar să execut ordinele? Întrebă ironic, dar răspunsul ei îl enervă cumplit.
   -Oh, domnule, dar ce idee bună. Să știți că exact așa voi face. Deci întâlnirea asta cred că s-a încheiat. Vă voi anunța cât de curând cu toate informațiile necesare și ne vom reîntâlni la locație în apropierea petrecerii pentru a ne pune de acord cu privire la detalii. Îmi cer scuze, dar acum trebuie să plec, mi-a făcut plăcere. Se ridică, îi apucă mâna scuturând-o grăbită apoi părăsi restaurantul și se aruncă direct în SUV-ul ei și porni spre firmă. Una bifată. Chiar o stresase gândul de a lăsa ceva atât de important pe mâinile unui incapabil ca acela. Mai ușor ar pune-o pe Ania să organizeze petrecerea aia, iar secretara aia avea gusturi teribile. Nici nu știa ce fusese în capul ei când îl alesese tocmai pe el.
     Ajunsă la firmă își văzu de treburile privind organizarea petrecerii până la 10:00 când trebui să plece din nou pentru expoziția lui Riccardo. Italianul se stabilise în Berlin de doi ani și tot în doi ani reușise să își creeze propria galerie de artă unde să-și expună tablourile. Riccardo, pe lângă talentul lui puțin peste mediocru era plin de bani, fiindcă mămica și tăticu’ erau doar cei mai cunoscuți artiști din întregul stat, iar fiul lor trebuia să primească tot ce își dorește, nu? Iar dacă puiuțul voia o galerie doar a lui, puiuțul va primi o galerie doar a lui. Riccardo nu avea legătură cu GmbH (societate cu răspundere limitata in Germania), petreceri de caritate sau încercarea de a ajunge în vârful piramidei. Însă, Riccardo era doar un băiețel plin de bani ce putea fi un pion important în viitor pe tabla ei de șah, așa că pionul trebuia păstrat și șters de praf uneori. Deci trebuia să meargă la expoziția lui.
     Nu se așteptase să fie atâtea persoane importante. De fapt, nu se aștepta să fie deloc persoane. Pereții de un alb impecabil erau decorați doar cu tablouri de diferite mărimi ce surprindeau diferite picturi sau fotografi. Riccardo era talentat, ce putea spune, dar nu îndeajuns încât să reușească să se întrețină singur din „arta” sa.
   -Signorina Braun! Iată-te! Îmi făceam griji că nu vei putea ajunge, bella, dar uite-te! Stupendo come sempre! Deși italianul acela ce apăruse lângă ea și radia împrăștiind în jur aroma unui parfum scump, avea obiceiul (iritant) de a săruta persoanele cunoscute pe obraji (Asemeni unui gay), se abținu din a face asta și domnișoarei Braun, singura lui excepție. Totuși, nu se abținu din a-i strânge călduros mâna.
    -Non esageriamo, Riccardo. Cel ce atrage privirile ești cu siguranță, tu. Îi aruncă un mic zâmbet și își întoarse privirea spre marea sală. Este extraordinară, ai toata aprecierea mea.
  -Mă flatați, signorina Braun, dar totuși, chiar este extraordinară. (Foarte modest) Prego, urmați-mă, vreau să vă arăt ceva special dumneavoastră.
-Sigur.
    Și o conduse în fața unei fotografii ce înfățișa trupul unei tinere, cuprins de la spate, aplecată ușor peste un birou și răsfoind câteva foi. Părul i se desprinsese în fire rebele din cocul clasic și îi cădeau peste frunte, rochia neagră i se mula frumos peste forme, privirea îi era atât de goală și pierdută încât părea ireală, picioarele subțiri păreau abia a rezista pe tocurile înalte, dar rămâneau ferme. Domnișoara Braun încremeni, iar în privire i se citea concentrarea. Ochii îi căzu pe plăcuța ce denumea „opera de artă”. Obsesie. Așa denumise dragul ei Riccardo fotografie. Obsesie.
    -Ce vrea să însemne asta, domnule Riccardo? Îl privi impenetrabilă.
   - Păi, sunteți dumneavoastră, Signorina Braun. Uitați, îmi pare nespus de rău că nu v-am cerut aprobarea pentru a expune fotografia, doar că am fost prins cu diferite treburi și am uitat complet. Am realizat ceea ce s-a întâmplat prea târziu și n-am mai putut face nimic. Totuși, sper să nu vă supere asta, signorina Braun.
    Domișoara Braun se abținu de la orice comentariu neadecvat. Așa ceva era inacceptabil, totuși se gândi la tabla ei de șah. Riccardo era o piesă, una posibil importantă, deci nu putea renunța la el. Privi din nou fotografia și se întrebă când o făcuse oare Roccardo. Nu mai întrebă acest detaliu, dar nu se putu abține din a întreba altceva.
    -Și aceasta? Făcu semn spre plăcuța lucioasă.
    -Oh, aceea, este doar o denumire lipsită de importanță pe care am dat-o lucrării pentru mai mult profesionalism, sincer. Nu este o jicnire, chiar deloc, signorina Braun, dar tot ce exprimă această imagine este o obsesie crudă pentru muncă.
  -Chiar? Ridică o sprânceană. Văzând că tânăra nu reacționează într-un mod impulsiv și nu părea deranjată de fotografie sau denumire, Riccadro prinse curaj.
   -Sì, sì. Uitați-vă, expresia, încordarea mușchilor și a maxilarului, privirea, totul denotă asta. O disperare și o încercare atât de profundă de a lupta pentru putere, putere ce aduce faimă, bani și o poziție înaltă în societate. Nu sunteți de aceiași părere, signorina Braun? O întrebă cu speranță, iar ea se abținu din a răspunde cu orice comentariu nepotrivit.
  -Absolut, domnule Riccardo, absolut.
   Bărbatul zâmbi mândru și își aranjă vesta cu imprimeu multicolor ce îi lăsa tinerei un gust amar.
- Mi scusi, signorina Braun, dar trebuie să salut niște prieteni, am să vă las pentru o clipă.
-Sì, este în regulă, mă găsiți pe aici dacă aveți nevoie de mine. Mi-a făcut plăcere.
  Ba nu, nu mi-a făcut.
-De asemenea. Strânseră din nou mâna, iar Riccardo o lăsă în liniștea ei.
   Se feri cât mai mult de cunoscuți, vorbi doar cu cei mai influenți ce erau prezenți și asta pentru câteva minute, iar în rest se holbase la acea fotografie. Riccardo nu îi mai vorbi decât câteva clipe și asta pentru a-i spune că avea să-i trimită un exemplar la birou special pentru ea. Nu putu decât să mulțumească cât de formal putu.
   Când în sfârșit scăpă de acolo tot ce făcu fu să se urce în mașină și să bombăne în bărbie tot drumul spre aeroport.
   -Auzi, obsesie pentru muncă. Pentru putere! Cine se crede? Eu, obsedată de putere, am trăit s-o aud și pe asta. Nu sunt deloc obsedată de muncă sau putere. Îmi fac doar treaba, da, absolut. Îmi fac treaba și o fac mai bine decât oricine cunosc, mai bine decât dopul acela de plută pictat. Hm! Expresie ce exprimă obsesie! Dumnezeule, în două zile i-aș putea ruina minunata lui expoziție. Două zile, atât mi-ar trebui. Ce vorbesc eu? În două zile l-aș băga în închisoare fără ca măcar să depun prea mult efort. Ar fi atât de greu să-l sun pe Hill ori pe George și să-i pun să facă câteva cercetări despre acest domn Riccardo? Pariez pe firma mea că tipul are el ceva necurat pe sub papuc. Ah, în două zile m-ar implora să-l scot din râpa în care chiar eu l-aș arunca. Trebuie să mă calmez, da. Gândește-te la banii lui, da, asta ajută, la banii lui care te-ar putea ajuta cândva.
    Ajunsă la aeroport parcă cât de aproape putu de intrare și intră scârbită de aglomerație și mirosurile dezgustătoare ce-i zgâriau sinusurile. Era abia 14:08, iar domnul Hauser ajungea abia la 14:20, deci avea de așteptat, ceea ce ura extrem, dar extrem de mult.
     Domul Hauser era un bărbat de 52 de ani ce locuia tocmai în Filipine, mai exact Manila unde era antreprenorul șef al unei uriașe companii de design interior. Omul era putred de bogat, iar bugetul firmei era dublu celui pe care-l avea firma ei. De asemenea, era un om influent și cunoscut în lumea afacerilor, apreciat fiindcă plecase de jos și obținuse absolut tot prin muncă cinstită. Când ea l-a cunoscut era o puștoaică și nici nu știa ce avea să facă cu viața ei. Deși avea studiile necesare pentru a se angaja, nicio altă firmă de acest gen nu a acceptat, totuși el i-a acordat o șansă. Pe atunci ea nu știa că șeful ei este și o persoană ce apăruse în viața ei cu mult timp în urmă și reprezentase cel ce o motivase să își reia dorința pentru succes după ce o pierduse. Dar după un timp descoperise ironia sorții, însă nu-i spusese și lui că ea era fetița aceea abandonată în prag de destrămare. Nu, voia s-o vadă puternică, nu un copil abandonat.
    Când a acceptat-o pe ea în firmă bărbatul avea și în Berlin câteva clădiri ale firmei unde lăsase la conducere cei mai capabili oameni ai lui, dar venea din când în când pentru a vedea cu ochii lui situația. Se nimerise să fie acolo când avea ea interviul, iar bărbatul a angajat-o. Și tot el, văzându-i implicarea, dorința arzătoare de a face ceva o aduse până în stadiul în care ajunse să conducă una dintre firmele din Berlin de una singură. Acum era a ei, iar domnul Hauser era mulțumit de capacitatea ei de lucru, de seriozitate și interesul pentru modul în care evoluau lucrurile. Totuși, știa cât de surprins era de reușita ei, căci el nici nu știuse cum de ajunsese atât de sus. Dar o făcuse.
   Nemulțumită de așteptarea lungă pufăi și își fixă privirea asupra unui băiat ce nu avea mai mult de 20 de ani și vorbea nerăbdător la telefon. În mai puțin de jumătate de minut o fată apăru cu un troler greu și îi sări în brațe uitând de genți și bagaj. Ea începu să plângă, iar băiatul o strânse cu disperare în brațe apoi o sărută râzând și spunându-i repetat ceva. Domnișoara Braun nu voi să știe ce spunea băiatul și deși încerca să-și mute privirea nu putu să facă asta. Încruntată, analiză palmele lui pe șoldurile ei, buzele ei peste ale lui, picioarele ei în jurul șoldurilor lui. Mai că-i veni greață când sărutul deveni ceva cu totul indecent.
    -Frumoasă tinerețea asta, nu-i așa, domnișoară Braun? Vocea caldă și ușor amuzată a bărbatului ce apăru lângă ea o făcu să tresară.
   -Oh, domnule Hauser, îmi cer mii de scuze, nu v-am văzut. Lăsați-mă să vă ajut cu bagajul.
   -Este în regulă, mulțumesc totuși. Ochii lui se îndreptară asupra celor doi tineri ce încă nu se dezlipiseră unul de altul.
   -Nu pot să nu îmi aduc aminte de tinerețea mea când văd așa ceva. Chicoti. Of, frumoasă mai este tinerețea, zău. Tânăra își păstră inexpresivitatea și mai aruncă o privire scârbită spre cei doi îndrăgostiți. Nu ești de aceeași părere, domnișoară Braun? Îi zâmbi el mergând alături de ea spre ieșire.
   -Absolut. Spuse simplu.
  -Sunt sigur. Râse știindu-i ironia. Totuși sper să aud vești bune despre viața ta amoroasă, dragă. Nu se putu abține și îi făcu cu ochiul. Tânăra îi urcă chiar ea valizele în portbagajul încăpător al scumpei ei mașini.
  - Normal, viața mea amoroasă este exact așa cum mi-o doresc. Aprobă convinsă deschizându-i portiera mașinii.
  -Știi că nu-i nevoie de asta, dragă.
  -Da, știu. Seriozitatea ei îl făcu să râdă amuzat.
   Domnișoara Braun dădu ocol mașinii și se urcă la volan rigidă știind că acea conversație ce nu-i plăcea avea să continue.
  -Și cum este mai exact? Ridică el o sprânceană păstrându-și veșnicul zâmbet atotștiutor.
   -Inexistentă. Răspunse sinceră cu ochii fixați asupra traficului. Bărbatul oftă scuturând din cap.
   -Nu-mi place să aud asta.
   -Pe mine nu mă deranjează absolut deloc. Îi aruncă o privire mulțumită de sine.
  - Nu știu de ce, dar am presimțirea că un bărbat te-ar putea schimba. În bine, Lizzy. Încordarea ei crescu.
  -Domnule Hauser, știți că nu...
  -Da, da, continuă să repeți că nu-ți place să-ți spun așa, doar știi că tot îți voi spune așa. Te rog, nu schimba subiectul. Ce este cu tine? Chiar este atât de greu să lași pe cineva în viața ta? O întrebă descurajat.
  - Nu am nevoie de nimeni în viața mea. Își fixă oglinda retrovizoare.
  - Ba eu cred că ai avea nevoie de cineva. Nu te simți singură chiar deloc? Nu simți nevoia...
-Domnule Hauser, îl întrerupse ea. Cred că această discuție este irelevantă, mai bine ne-am concentra asupra unor lucruri mai importante decât viața mea amoroasă. Nimic din ce mi-ați spune nu-mi va schimba decizia, iar asta nu are legătură cu ceea ce doresc sau ce credeți dumneavoastră. Puse punctul pe i și lăsă liniștea să domnească în mașină. Chipul îi era lipsit de vreo emoție, trupul drept, ușor încordat, mâinile strângeau volanul. Totuși nu părea afectată.
    -Ai dreptate, ar trebui să ne concentrăm asupra altor chestiuni, totuși nu este sănătos ceea ce faci tu, Lizzy. Asta te afectează, poate tu nu observi, dar ceilalți văd. Ai nevoie de iubire.
   -Domnule Hauser, vă rog. Singurul gest pe care-l făcu fu să-și verifice rujul în oglinda de deasupra volanului.
   - V-am rezervat o cameră la unul dintre hotelurile noastre încă de când m-ați anunțat că veniți. Sper să vă simțiți bine. Din păcate la ora 16:00 am o întâlnire cu niște sponsori Britanici pe care trebuie să-i conving să investească în afacerea mea, dar după ce termin am să trimit o mașină să vă conducă la restaurant unde ne vom întâlni pentru a putea discuta în tihnă. Am făcut de asemenea rezervare la restaurant pe numele meu, asta în cazul în care ajungeți înaintea mea, dar voi încerca să termin cât de repede pot cu Britanicii.
   -Văd că te-ai ocupat de toate, domnișoară Braun.
   -Sigur, dacă este ceva ce vă deranjează îmi puteți spune și voi face tot ce pot pentru a fi rezolvat.
   -Nu, nu. Totul este în regulă.
   Restul drumului fu liniștit, iar Lizzy fu mulțumită de asta, deși știa că pentru domnul Hauser era foarte incomodă. Îl lăsă pe bărbat la hotel și se întoarse la firmă unde aveau loc pregătirile pentru ședința cu Britanicii. Etajul 4 îi plăcea cel mai mult pentru ședințe sau întâlniri, era cel mai comod și nu avea atât de multe ferestre cum era etajul 2, spre exemplu. Minibarul era pregătit, dosarele fusese pregătite, la fel și băuturile de pe masă. Totul era pregătit.
    La 20:30 fu nevoită să încheie ședința. Durase mai mult decât crezuse, iar Britanicii tot nu erau deciși în a o sponsoriza. Aduseseră cele mai cretine motive, însă ea își dăduse seama adevărata lor incertitudine. Faptul că era femeie, iar pe lângă asta era și faptul că era o femeie tânără. Da, asta îi descuraja, poate chiar speria, ideea că ea nu avea destulă experiență și ar putea pierde totul dintr-o prostie, doar că ea nu era proastă. Văzând că nu avea rost se ridică de la masă.
   -Domnilor, li se adresă bărbaților impunători ce încercau s-o constrângă și chiar s-o joace pe degete după bunul plac. Am s-o spun direct, poate că sunt tânără și nu am experiența voastră, poate că da, sunt femeie și aș putea fi ușor de manipulat, dar există o problemă, eu nu sunt orice fel de femeie. Sunt o femeie tânără ce și-a câștigat totul pe dreptate și prin muncă mai repede decât ar putea un bărbat s-o facă. Sunt o femeie tânără ce citește foarte bine intențiile celorlalți și voi domnilor, îmi păreți că nu aveți intenții serioase, iar dacă asta este adevărat să știți că nu vă va ieși niciunul dintre jocurile voastre. Nu sunt chiar atât de neexperimentată încât să pierd totul într-o prostie. Vă mulțumesc pentru timpul acordat, dar consider că n-am făcut decât să-mi pierd timpul, iar timpul înseamnă bani. La revedere.
     Reuși să ajungă chiar înaintea domnului Hauser. Își schimbase ținuta într-o elegantă rochie de seară și își refăcuse machiajul în timpul ce-i mai rămăsese. Păși plină de încredere și cu o privire înghețată în restaurantul plin de îngâmfați putrezi de bogați. Femeile se încruntară și îi aruncară priviri geloase siluetei subțiri și de invidiat, bărbații își întoarseră capetele pentru a obține o priveliște cât mai bună asupra picioarelor sau chiar a fundului seducător. Și poate numai de-a dracului își mișcă senzual șoldurile și se așeză la masa rezervată cât mai seducător posibil. Ar putea avea orice bărbat din această încăpere. Ar putea avea orice bărbat ce făcea parte din cercul ei de cunoștințe din prezent. Și totuși...
   -Mă scuzați pentru întârziere, domnișoară Braun. Se scuză domnul Hauser zâmbindu-i și așezându-se la masă.
   Probabil, interpretând greșit lucrurile, majoritatea bărbaților făceau spume văzând bărbatul în vârstă de la masa ei. Oare ar mai face ei așa de ar știi ce avere avea acest om?
   -Nu este nicio problemă, domnule Hauser.
   Era. Urăsc întârziații. 
    Bărbatul începu să răsfoiască meniul, iar ea abia îi venea să atingă acele foi. Deși nu băuse decât o cafea toată ziua, gândul la a înghiți ceva îi întorcea stomacul pe dos. Ea mânca, iar... Totuși, din politețe comandă friptură la grătar, adică ceea ce comandase și domnul Hauser.
   Comanda destul de repede, iar domnișoara Braun nu atinse nici vinul din pahar, nici carnea din farfurie. În schimb, se chinuie să înghită câteva bucățele din legumele ce veneau drept garnitură.
  -Ce s-a întâmplat, Lizzy? Nu-ți place? Vrei să comanzi altceva? Nu-ți face griji, plătesc eu.
  -Ce? Răspunsul lui chiar o făcu să tresară. Dar ce credeți, că nu-mi pot plăti o masă?
  -Oh, Doamne, Lizzy, nu asta am vrut să spun. Crede-mă, știu că poți plăti mai mult decât o masă, pariez că rochia de pe tine face mai mult decât mi-aș putea imagina, greșesc? Chicoti el.
   Ea mestecă morcovul ce-l avea în gură, îl înghiți și abia apoi vorbi.
-Nu, nu greșiți. Și să vă răspund la întrebare, nu doresc să comand nimic altceva, mâncarea este delicioasă.
    Modul în care fusese preparată mâncarea din farfurie nu avea legătură cu faptul că legumele voiau să iasă înapoi pe unde intraseră.
  -Uite, Lizzy, probabil te întrebi de ce am venit. Și nu, nu pentru a vedea cum merg lucrurile sau pentru a te vizita pur și simplu. Știi deja că eu încă locuiesc în Filipine cu Marcie. Și mai știi că am și copii. Cel mai mare, Fred, este căsătorit și are și o fetiță.
   -Felicitări. Încercă să pară cât mai bucuroasă și schiță chiar și un zâmbet. Domnul Hauser aprecie.
   -Mulțumesc. Mai am o fată, Sasha, proaspăt căsătorită și are și ea de asemenea o fetiță și un băiețel.
   -Felicitări. Spuse din nou, puțin surprinsă. 3 nepoți, probabil era exasperat.
  -Mulțumesc, sunt niște drăcușori să știi. Ei bine, niciunul nu a vrut să se apropie de domeniul afacerilor, pur și simplu nu le-a plăcut. Fred este chirurg, iar Sasha farmacistă. Și cum ceilalți doi fii ai mei sunt prea mici pentru a putea să se gândească la astfel de chestii, cel asupra căruia m-am axat să-l integrez în această lume este mijlociul, Adam. Nu mă așteptam să se integreze, căci puștiul a fost foarte... complicat cât a fost mic, dar odată ce a prins gustul afacerilor nu s-a mai desprins din lumea asta. De aceea i-am oferit firmele mele din Filipine.
   Tânăra, abia interesată de povestea lacrimogenă a bărbatului și tot întrebându-se cum făcuse față atâtor copii mai că rată ultimele lui cuvinte. Fu cât pe ce să se înece cu salivă.
    -Poftim? Își ridica capul din farfurie și se încruntă.
    -Exact. I-am lăsat totul, a fost extrem de încântat... ei... cât poate el de încântat. Oricum, mă bucur. Știi, Lizzy, de la o anumită vârstă nu-ți prea mai stă gândul la astfel de probleme și tot ce-ți dorești este să pierzi vremea acasă, cu soția, copii și nepoțeii. Chiar că aveam nevoie. Celor mici, de vor vrea să îmi urmeze cariera am să le ofer afacerile din Franța și Spania, dar până când vor fi destul de mari să decidă le va administra tot Adam. Totuși, îmi mai rămân cele de aici, de care m-aș putea ocupa eu, însă Marcie a vrut să le ofere și celor mari ceva, așa că a vrut să le vândă, însă cei mari s-au simțit insultați de faptul că aveau să primească bani munciți de mine fără a face nimic și nu au acceptat. Adam le-a vrut ca un calic -o spuse râzând, precum o glumă- și pe acestea, dar zău că mi-e prea frică să-l las pe băiatul ăla și cu acestea. Crede-mă, Lizzy, de când a început să se ocupe de ele s-a schimbat mult și nu îmi place, așa că am luat decizia pe care Marcie a considerat-o a fi cea mai bună. Îți voi oferi ție firmele mele din Berlin. Ce spui?
   Furculița i-a scăpat din mână în farfurie. Pentru prima dată era extraordinar de șocată. Ei? Adică ei? Domnișoarei Braun?
    -Mie? Clipi surprinsă.
   -Exact. Uite, vom trece tot ce am aici pe numele tău, nu va fi prea greu, vom face totul ca la carte și în câteva zile vei fi proprietara a tot. Ce spui?
   - Eu? Încercă să-și vină în fire. Domnul Hauser îi oferea ei o parte din firmele lui pentru care muncise atâta timp. De ce? Dar întrebarea adevărată nu era aceasta. Se încruntă serioasă și-l privi pe sub gene.
  -Cu ce preț? Domnul Hauser zâmbi mulțumit de viclenia și istețimea ei. Da, avusese dreptate s-o aleagă pe ea.