Still

Capitolul X

   Elisa

   Ploua tare afară, ceea ce însemna că nu puteau sta afară, iar cum mami era plecată deciseră să stea în camera ei. Își făcură împreună temele, făcuseră chiar și exerciții la matematică, iar Marcus îi explicase niște chestii din gramatică. Acum era târziu. Terminaseră tot ce aveau de făcut, își pregătiseră chiar și hainele pentru ziua următoare. Stăteau pe pat, zgribuliți de frig, încercând să ignore zgomotele de afară. Pe pervaz ardea flacăra jucăușă a lumânării lui Marcus, aruncând pe pereți dâre calde de lumină.
    -Marcus? Întrebă fetița încet, întrebându-se dacă adormise sau nu.
    -Da? Se întoarse el într-o parte pentru a privi chipul fetiței. Îi cuprinse mâinile reci între ale lui, le duse la buze și suflă aer cald peste ele. Din zi în zi era tot mai frig.
  -Știi... începu ea. Tot ce îmi spui tu... despre cum ar putea fi viețile noastre. Se opri, iar ochii îi sclipiră visători pentru o secundă. Este atât de frumos... Buzele mici și reci se strânseră chinuite. Dar... pare atât de ireal Marcus. Totul pare... o poveste. Una imposibilă.
   -Știu, dar...
   -Ascultă-mă. Îl întrerupse. E uimitor gândul că noi am putea fi altfel, că am putea trăi într-un loc... își ridică mâinile și arătă spre camera ei. Mai mult de atât. Este de-a dreptul o nebunie ce facem noi. Să visăm așa? Atât de iresponsabil, de prostesc. Adică... poate nu ar trebui să cerem vieții atât de mult. Poate ar trebui să vrem ceva mai simplu, precum o căsuță mică și câțiva bănuți din care să putem trăi. Poate așa... ochii ei îi găsiră pe ai lui și se umplură de lacrimi. Când totul se va nărui... când visele ne vor fi spulberate.... nu vom fi distruși cu totul. Gâtul o ustură și nu mai putu continua. Asta o sperie. Dacă acum o durea gândul că visul ei frumos ar fi distrus, ce s-ar fi întâmplat peste câțiva ani? Atunci când viața ei s-ar învârti în jurul acelei speranțe.
   -Știu, Elisa, chiar știu. E o nebunie curată. Dar... îi strânse mâinile puternic, de parcă s-ar fi agățat de ele și își presă buzele cu forță peste ele, gândind îndurerat. Dar este o nebunie ce ne va ține în viață, un scop, o ancoră. Înțelegi? Va fi acolo când vom simți că nu mai putem, va fi un șut când vom da înapoi. Și jur că știu cum ar durea asta dacă visul se va distruge sau mai rău, dacă nu-l vom îndeplini. Îți imaginezi? Vor exista remușcări și poate ne vom simți goi ani de zile că nu am ajuns unde ne-am dorit, dar nu pot renunța la asta, Elisa, indiferent de va durea sau nu. Prefer să doară atunci decât să mă doară acum. Ce aș face eu dacă aș renunța? Ce scop aș mai avea?
    Marcus avea dreptate. Realiză Elisabeth. Ce va face el? Ce s-ar întâmpla cu caietul lui, cu acele cuvinte, cu ceea ce era în capul lui? Iar ea? De ce se va mai ține ea? Va mai fi el aici dacă va renunța la visele lui? Va mai vorbi el cu ea? O va mai privi? Gândul acesta o sperie mai tare decât cel la durerea viitoare. Ar fi preferat să fie distrusă alături de el mai târziu decât să rămână acum singură. Vor reuși. Trebuie. Trebuie să împlinească acest vis.
   -Nu vom abandona. Îi șopti Elisa strângându-i mâinile când el vru să le tragă. Nu vom renunța, Marcus. Nu trebuie să facem asta.
  -Hai să promitem. Surâse ridicându-și degetul mic. Ea chicoti și își prinse degetul de al lui.
  -Promit că nu o să mă dau bătută niciodată, că o să fiu cu tine și o să fac tot ce pot pentru a ajunge amândoi acolo unde trebuie să fim. Promise ea zâmbind cu toată gura, dezvelindu-și dantura unde un dinte abia începuse să crească.
   - Promit că voi avea grijă de tine, că te voi proteja mereu. Promit că voi da totul pentru a ne îndeplini visul, de a ajunge oameni care să nu ducă grija zilei de mâine. Promit că vom avea mai multe haine decât putem purta, mai multă mâncare decât intră în stomac și mai mulți bani decât vom avea nevoie. El chicoti la rândul lui. Strânseră ochii și își puseră toată concentrarea spre acel pact, acel jurământ.
   -Orice s-ar întâmpla...
   -Da, orice s-ar întâmpla vom rămâne împreună. Fetița aprobă și își deschise ochii apoi începu să râdă când își desprinseră degetele.
   -Chiar crezi că poate Dumnezeu a auzit asta? Chițăi ciupindu-l de braț, iar el, drept pedeapsă îi ciufuli părul amuzat.
   -De aude sau nu, nu-mi pasă. Voi îndeplini promisiunea, indiferent de consecințe.
   -Nu spune asta! Îl certă ea. Nu poți face chiar orice.
   -Ba da. Se ridică în fund și se repezi spre fereastră unde ploaia se oprise.
  -Ba nu. De exemplu... nu poți omorî pe cineva. Se ridică înfrigurată și se apropie privind gangul pustiu de sub ei. Cerul era întunecat, fără vreo urmă de stele. Vântul adia rece, lovind fereastra și intrând prin locurile prost izolate.
  -Nu acum. Vrei să ieșim să sărim în băltoace? O întrebă cu ochii pe stâlpul de iluminat a cărui lumină pâlpâia.
  -Vorbești serios? Se încruntă la el.
  -Glumesc. N-aș omorî pe nimeni. Cred. Ridică din umeri. Ieșim? Ea uită de discuție și sări jos aruncându-i un bluzon, iar ea găsi un hanorac de-al lui pe care-l trase peste cap și își puse gluga pentru a-i ține de cald.
   -Hai. Sări ea deschizând fereastra și ieșind în răcoarea și mirosul ploii de afară. El o urmă, gânditor. Privi spre cer, lăsând o mică rugă și apoi o urmă pe fetița cu păr precum spicele de grâu coapte.