Still

Capitolul IV

    Elisabeth Braum

  
   Viața nu era mereu ușoară, iar fetița știa foarte bine asta. Mami nu era mereu fericită, oamenii pe care-i vedea nu păreau totdeauna lipsiți de griji, iar băiatul din fereastră era la fel. Stătea din nou acolo, de data aceasta fără a scrie nimic, doar cu fruntea lipită de geamul rece și răsuflând aburi, semn că era frig în camera lui la fel ca în a ei. Din bucătărie răsunau zgomote și strigătele furioase ale unui bărbat. Elisabeth nu voia să știe cine era bărbatul, de ce țipa la mami sau ce făceau. Pur și simplu se săturase să fie lovită sau să se țipe la ea doar fiindcă era văzută. Nu avea să mai coboare noaptea din pat, niciodată. Ultima dată când o făcuse, cu vreo două seri în urmă, bărbatul se enervase atât de tare încât aruncase cu o tigaie în ea, iar mânerul acesteia îi intrase în ochi. Acum avea o vânătaie mare acolo. Strânsă ghem în niște pături își așeză capul pe braț, privindu-l în continuare pe băiatul de la cealaltă fereastră. Ar fi vrut să nu mai audă, să nu-i mai pese de nimic.
    Când profesoara o întrebase despre vânătaie trebuise să mintă. Ura să facă asta. Chiar ura. Ar fi vrut să existe vopsea care să-i acopere vânătaia astfel încât să nu se observe faptul că o ascunsese. Bărbatul din seara cu tigaia fusese un bărbat urât, nu ca ceilalți urâți, ci mult mai urât. O enervase privirea lui de dinainte de a se enerva. Hidoasă, nu alta. Nu putea înțelege cum mami îl lăsase s-o atingă. Și nu putea înțelege de ce mami nu îl certase când o lovise. Oare nu o iubea? Băiatul își ridică privirea, dar de data aceasta nu îi făcu cu mâna așa cum făcuse serile trecute de când el îi speriase pe acei băiați de clasa a VII-a. Chiar, el era clasa a VIII-a. De ce nu-i păsa nici de gagici nici de examen așa cum făceau ceilalți? Îl cam urmărise la școală, fără a se apropia însă și nu-l văzu nici vorbind cu fete nici cu vreo carte de matematică în mână, ci doar cu caietul lui. Oare era atât de deștept încât nu trebuia să mai învețe? Ochii li se întâlniră, iar Elisabeth fu ea cea care zâmbi prima, deși i se părea atât de greu...
    Zgomotele încetară brusc. Ar fi vrut ca bărbatul acela, oricare ar fi fost el să plece. Auzi pași pe hol apropiindu-se. Tresări și își îndreptă spatele cu ochii încă asupra băiatului. Privirea ei părea terifiată. De ce se apropia de camera ei? Mami nu venea niciodată noaptea la ea. Tresări din nou când pașii grei răsunară în fața ușii. Băiatul o urmări mișcându-și doar ochii. Ea sări în picioare în pat și se repezi spre fereastră înainte ca persoana să apuce să deschidă ușa. Deschise fereastra, sări în scara din fața ferestrei și închise geamul înapoi lăsând încăperea ei micuță într-o beznă urâtă.
     Aflată afară, ieșită din culcușul ei, era mult mai frig. Vântul adia iute, izbindu-se de pielea ei fragilă și făcând-o să tremure puternic. Coborî încet cu picioarele goale pe fierul rece, iar când ajunse jos realiză că cimentul era umed și lipicios pe tălpile ei. Nevrând să se îndepărteze de acel loc, căci știa câți vagabonzi își făceau veacul prin cartierul acela. Gangul pe care se afla era întunecat, plin de șobolani și gunoaie și urât mirositor. Neavând unde să se ducă se lăsă în jos și se așeză pe ultima treaptă a scării. Își astupă genunchii cu marginea tricoului lălâi pe care îl avea pe ea și îi cuprinse în brațe tremurând.
    -Cine era omul care tocmai a intrat în camera ta? Vocea o făcu să tresară, dar nu se sperie căci cunoștea acea voce. Îl privi pe băiat coborând pe scări de asemenea și se așeză lângă ea înfășurând-o apoi într-o pătură ce mai se dezbina.
   Ridică din umeri.
   -Oh. Făcu el. Nu pare un om prea drăguț, este tatăl tău? El îi prinse mâinile între ale lui și i le duse la gură pentru a sufla aer cald printre ele. Ochii ei îi priviră picioarele goale.
  -Nu. Stătu o clipă apoi vorbi din nou.
  - Și vânătaia de la ochi? Pe aceea cine ți-a făcut-o? Insistă el.
-Chiar eu. Minții din nou, apoi continuă pentru a schimba subiectul. Mi-ar place să am niște ghetuțe. Dar să fie noi. Știi... ca a fetelor alea din clasa ta, cele care cântă în cor. Bolborosi ea.
  -Dacă te alină cu ceva fetele alea sunt niște scorpii, nu merită ghetele alea. Aprobă el convins.
  -Da? Totuși sunt drăguțe.
  -Nu prea le ajută la nimic asta, să știi. Poate doar să se căsătorească cu bărbați puțin mai bogați. Vrei să știi ceva care să demonstreze că am dreptate și că nu sunt decât niște prostuțe?
-Ce? Își ridică curioasă privirea spre el, iar băiatul zâmbi văzându-i interesul. El se aplecă să-i șoptească de parcă ar fi un lucru extrem de important sau un secret de stat. Totuși, pe fetiță o făcu și mai curioasă.
-Una dintre ele este însărcinată. Îi șopti el. Ea chițăi surprinsă.
-Serios? Își acoperi gura cu mâna pentru a nu mai scoate vreun sunet. Adică ea chiar a... așteptă răspunsul său.
-Da. Aprobă. Am auzit-o pe mama ei spunându-i dirigintei despre asta. Se pare că fusese invitată la o petrecere de ziua unei alte fete, acolo un alt băiat, mai mare, probabil la liceu, i-a vorbit, au băut, chiar și ea și ca o prostuță l-a lăsat să o atingă.
  -Ce proastă! Șopti ea.
  -Da. Și i-a plăcut, căci altfel nu ar fi mers afară cu el, în spatele blocului.
  -Și acolo ei doi au... se îmbujoră și chicoti.
  -Știi cam multe pentru o fetiță de clasa a patra. Dar, da. Și uite așa, ea fiind prea mică pentru a știi anumite lucruri...
  -Ce lucruri? Își ridică ea privirea, iar de data aceasta el se înroșii.
-Lucruri... Cum ar fi faptul că dacă te culci cu un băiat poți rămâne însărcinată, deci va trebui să ai grijă de un bebeluș. Ceea ce nu ar trebui să se întâmple acum. Fata aia este mult prea mică. Ea va face... știi ce, nu contează, iar tu trebuie să-ți ții pliscul. Da?
  -Deci așa apar copii. Șopti ea. Dacă dorm cu un băiat voi avea copii? Se încruntă ea. Dar mami doarme cu bărbați și ea nu are alți copii. Ei, asta cum explici? Își încrucișă ea brațele la piept.
- Nu trebuie să... Las-o așa, vei înțelege tu. Chicoti jucându-se cu degetele ei.
   Trebuia să-și taie unghiile. Constată ea. Picioarele chiar îi înghețase. Probabil și ale lui.
-Ce scrii?
-Hm?
  -În caietul tău. Noaptea și la școală. Când el o strânse de un deget ea-l ciupi pentru a se răzbuna. Și așa începu o luptă care pe care ciupește mai tare.
  -Scriu... chestii...
  -Un jurnal? Unele fete au jurnal la mine în clasă. Scriu mereu de parcă ar fi ceva super interesant. Își roti ea ochii. Cred că vor doar să pară cool. Ceea ce nu le prea iese căci băieții le fură mereu jurnalele și le citesc tare. În fiecare zi aud câte un: „Îmi place de...” sau „Îl iubesc atât de mult pe...” Fetițele astea abia știu să citească și pretind că știu ce este iubirea. Băiatul râse suflând peste mâinile lor. Nu-i prea deranjau să stea acolo, oricum și în camere era la fel de frig.
   -Interesantă concluzie, dar nu, nu este un jurnal.
  -Deci pot să citesc. Chițăi.
  -Ce? Nu.
   -Păi parcă ai spus că nu-i un jurnal.
   -Nu este, dar sunt lucruri intime. Înțelegi?
   -Aha. Deci ții un jurnal.
   -Nu este un jurnal.
    -Dacă nu-l dai altora să-l citească este un jurnal.
   -Ba nu. Și cine ar vrea să citească ce am scris eu? O privi ironic.
   -Eu? Dacă nu-i un jurnal mă vei lăsa.
   -Nu, nu ți-l voi da.
  -Deci e un jurnal. Admise convinsă.
   - Oh, Doamne, n-o scot la capăt.
  -Mda, e un jurnal. Începu să apuce pietre și arunce cu ele în întuneric.
  -Dacă vei lovi un monstru?
  -Monstru? Nu cred în așa ceva.
   -De ce? Întrebă serios.
   -Serios? N-am cinci ani.
    -Păi și de ce nu crezi?
    -Pentru că n-am văzut niciunul?
    -Poate că sunt invizibili. Ce zici de asta?
    -Poate. Ridică Elisabeth din umeri nepăsătoare.
    -Nu ți-ar fi frică?
    -Nu prea mi-e frică de astfel de lucruri. Mărturisi. Mai frică îmi este de oameni decât de monștrii. Pariez că sunt mult mai amabili decât puștii ăia de atunci. Bombăni ea.
   Băiatul oftă auzindu-i cuvintele. Alte întrebări despre acei oameni îi pluti pe limbă, dar dezamăgirea ei și tristețea îl opriră.
      -Te-au mai supărat idioții ăia?
      -Nu. Nu i-am mai văzut de atunci. Mersi, nu ți-am mulțumit.
     -E ok. N-am făcut nimic. Mi-ar fi plăcut să-i pot bate, chiar aș fi vrut, dar...
     -Nu poți. Știu sentimentul. Ea își culcă capul pe genunchi și îi cercetă chipul. Viața nu-i prea frumoasă pentru cei ca noi, nu?
     -Nu. Șopti simplu strângându-i palmele între ale lui.
     -Nu devine mai ușor. Dacă crești? El se gândi o clipă.
     -Nu. Este chiar mai greu. Începi să înțelegi lucruri. Lucrurile alea nu-s prea drăguțe.
    - Cum este chestia cu copii? Întrebă încet, gânditoare
     - Cum este chestia cu copii. Aprobă el.
    - Atunci nu m-aș supăra să rămân neștiutoare.
    -Ar fi frumos.
    Rămaseră în liniște clipe lungi, dar într-un final, conștienți de ora târzie se ridicară.
   -Și cum te cheamă? Îl întrebă.
   -Marcus. Îi zâmbi dezvelindu-și dantura. Fetița începu să urce scările ce duceau spre fereastra ei în același timp cu el.
  - Atunci... Noapte bună, Marcus.
  -Noapte bună, Elisabeth. Fetița zâmbi. El îi știa numele. Drăguț.