Still

Capitolul XII

  Elisabeth

       Cotrobăia să caute ceva de mâncare de ceva timp și tot ce găsise era un morcov și brânză. Nu știa dacă să le ia și să fugă la școală sau s-o întrebe pe mami dacă la poate mânca. Gândul că ea i-ar interzice mai că-i făcu stomacul să plângă. Să nu mănânce nimic? Nu putea... Așa că taie o bucată de brânză și o îndesă în gură, iar pe cealaltă o înfășură într-un șervețel găsit și o băgă în buzunar pentru Marcus. Spălă repede morcovul și dădu să iasă pe ușă când mami o și opri intrând în bucătărie.
   -Mi-ai mâncat cumva mâncarea? Se răsti ea, iar fetița tresări speriată. Ai mâncat-o pe toată?
   Tăcu. Ar fi putut să-i dea bucata cealaltă de brânză, dar... mămica ei ar putea face rost de mâncare, în schimb Marcus... nu. Așa că nu scoase ceea ce avea în buzunar, ci doar îi întinse rușinată morcovul. Femeia îl privi scârbită, i-l smulse din mână și îi plezni două palme peste ochi de mai c-o dădu pe jos.
   -Ieși, scârbă! Să nu te mai văd! Ochii fetiței se umplură de lacrimi și ieși direct pe ușă. Fugi până în stație și plânse așteptându-l pe Marcus, însă acesta nu apăru. Autobuzul școlii se opri în fața ei și urcă repede, ignorând privirile și râsetele copiilor.  Flavia își întinse piciorul în fața ei, iar din pricina lacrimilor ce se prelingeau aprig peste obrajii reci nu îl văzu și s-ar fi prăbușit pe jos pe fondul râsetelor lor, asta dacă o mână nu ar fi prins-o la timp. Se întoarse sughițând și mai că se aruncă în brațele lui Marcus. O împinse ușor până în dreptul a două scaune libere și o lăsă să stea la fereastră pentru a o feri de privirile colegilor lor. Se așeză și o lăsă să își ascundă capul în hanoracul lui. Îmi mângâie părul încet, surprins de moliciunea șuvițelor blonde. Îi plăcea mult părul ei, era fin și avea o culoare specială, de parcă era auriu. Îi ridică ușor capul și îi mângâie obrazul înroșit.
   -Iar? O întrebă el îngrozit la gândul că mama ei ar putea face un obicei din asta, ținând cont că în ultima perioadă o lovise aproape de fiecare dată când cele două se întâlniseră, găsind de fiecare dată câte un motiv.
   -Marcus... șopti ea văzându-i ochiul vânăt și întinse mâna să-i atingă pleoapa, dar el se retrase simțind durere doar la gândul atingerii. Tatăl tău este așa un... un... Furioasă, nu-și găsi cuvintele. Uită de durerea ei infimă pe lângă cea a băiatului ce-i oferea compasiunea lui când el era... De aș avea putere Marcus... șopti oftând. Dar nu am.
   -Este în regulă. Încercă să o liniștească, căci ura s-o vadă astfel, tristă, furioasă din cauza lui. Voia doar să-i vadă zâmbetul și să-i audă râsul, nu să vadă lacrimi și să audă suspine. Diseară să nu mai rămâi acolo, mai ales dacă ea este acasă. Vino la mine, dar după ce pleacă el. O sfătui Marcus, cuprinzându-i mâinile reci și masând-le ușor pentru a le încălzi.
   - Da. Oftă lăsându-și capul pe umărul lui cald și ignorând glumele de copii ce se făceau pe seama lor. Marcus o învățase să ignore acele remarci răutăcioase. O învățase să privească lumea cu o altfel de privire. Cumva... total diferit. Încerca s-o facă să aprecieze puținul pe care-l are, să se concentreze asupra scopului ei, să n-o doară ceea ce spuneau ceilalți, căci doar ce conta ea era important. Erau vorbe pe care nu le mai auzise. Cuvinte ce o făceau să înțeleagă anumite lucruri. Nu pe deplin, dar destul cât să-i fie de ajuns. Erau atât de multe lucruri pe care nu le putea înțelege, dar nu se speria, căci Marcus era acolo și avea să o învețe tot ce trebuia să știe. Toate la timpul lor. Vorbă pe care o spunea uneori, iar de cele mai multe dăți nu-i plăcea, fiindcă chiar era curioasă și voia să înțeleagă ceea ce era de neînțeles.
    Tot cu râsete în urma lor coborâră din autobuz și în gerul de afară, Marcus îi cuprinse mâna și o trase grăbit printre copii. Ea privi încruntată mâinile lor. Îi plăcea. Da... era bine.
   -Unde fugi, amice? Aveți treabă? Le tăie calea un băiat, dar ea nu știa cine era. Părea mai mare decât ea. Probabil era coleg cu Marcus. Sigur făcea parte din băieții ce se uita după fete.
  -Ce-i problema ta? Se răsti Marcus.
  -Ei, dar ce ai? Draci? Să vezi ce draci o să aibă mămica ta și tăticul  când vor afla ce ai făcut.
  -Ce? Fetița simți mâna prietenului ei încordată și rece.
  -Nu face pe neștiutorul. Râse puștiul. Crezi că directorul nu și-a dat seama de ce tot umbli cu asta? Toți ne-am dat. Continuă el amuzat.
Marcus rămase pe gânduri, extrem de confuz și încordat. Tresări puternic fără ca fetița să înțeleagă. Ei, de asta voia ea să fie mai mare pentru a putea înțelege astfel de lucruri!
  -Marcus! Chițăi. Ce știe directorul? Îl trase de mânecă.
  -Dar ea este doar... Eu nu aș... Dumnezeule! Mârâi nervos și mai că-l lovi pe tip când trecu pe lângă el, trăgând-o grăbit după el pe fetiță, iar ea se ținu strâns și nu-i dădu drumul.
   Biblioteca era goală și prăfuită, ca întotdeauna. Nu se așteptase ca Marcus să poată deschide ușa fără cheie, dar putuse, ceea ce era foarte tare. Poate Marcus o va lăsa să ia o carte pe care să nu trebuiască să o aducă înapoi. Știa că era rău, dar chiar voia o carte doar a ei.
    -Marcus? Îl întrebă șoptit așezându-se pe o masă mică și începând să-și legene picioarele agitată. Marcus se plimba de la un capăt la altul al micii încăperi. Era foarte mult praf. Elisa se întreba câți șoricei aveau căsuțe pe acolo. I-ar fi plăcut să aibă un șoricel ca animal de companie. L-ar putea ține într-o cutie și i-ar da să mănânce pâine și bucăți de măr. Oare mânca măr? L-ar chema Pepy.
   -Marcus? Ești bine? De ce te agiți? Ce știe directorul? Ai făcut ceva rău? Îl întrebă ea, iar Marcus se opri într-un final, iar fata putu să-i vadă părul umed de la ceață care se făcuse și mai cârlionțat.
   -Sunt bine. Spuse punându-și o mână pe frunte, gândindu-se cu o privire pierdută 
  -Nu pari prea bine. Apucă pixul murdar de pe masă și îl strecură în buzunar fără ca el s-o vadă. Marcus adora să scrie, sigur îi va fi de folos.
   Văzând că el nu răspunse nu mai insistă. Lui Marcus nu-i plăcea să fie presat. Dacă voia să-i spună ceva avea să-i spună el singur. Își privi mâinile vineții și începu să și le frământe în poală, înghețată. Probabil ora începuse, dar Marcus părea foarte îngrijorat de ceva. Se apropie brusc.
   -La naiba, te țin în frig. Spuse pentru el cuprinzându-i mâinile și frecându-le între ale lui. Le ridică la gură și suflă absent aer rece peste ele. Dar eu nu aș putea... Nu. Minte. O privi atent, de parcă ar fi căutat un răspuns în ochii ei. Ea se îmbujoră și chicoti, de parcă cineva ar fi gâdilat-o pe burtică.
   -Nu mă mai privii așa! Râse ferindu-și privirea.
  -Hm? Întrebă. Doamne, tu realizezi ce a spus ăla? Scutură el din cap cu gândul în alte părți.
   -Ce? Spune-mi, Marcus, voi înțelege. Iar dacă nu... ridică din umeri.
   -Directorul crede... oftă. Că noi doi... ea se încruntă și încercă sa pară că înțelege deși clar nu o făcea. Că mă culc cu tine. Șopti de abia auzi. Și înțelese, oarecum. Directorul credea că ei doi fac ce face mămica ei cu oamenii aceia. Ei, și?
   -Dar noi nu facem nimic. Ridică ea din umeri.
   -Știu! Dar crede că profit de tine! Că eu te-aș păcăli să... N-aș face așa ceva! Rosti agitat.
   -Știu.
   -Elisabeth, nu înțelegi? El crede că...
   -Înțeleg. Surâse. Dar nu-i adevărat. De ce îți faci griji?
   - Elisa, ar putea face ceva să ne despartă. Ar putea... nu știu... nu vreau să mă gândesc la asta, dar este posibil să se ajungă la lucruri mai rele. Asta o cam sperie.
  - Ok. Atunci... ce facem?
  -Nu știu. Se gândi ceva timp, strângându-i mâinile pentru a le încălzi, iar fetița doar îi privi degetele.
  -Hai să nu ne mai vedem pe la școală. Adică să nu ne mai vorbim deloc. O perioadă. Apoi, când se vor liniști, vom avea grijă să nu părem prea apropiați. Fără pupături, atingeri sau îmbrățișări. Nici măcar ținut de mână. Doar vorbit. Nu vor avea ce să creadă. Va fi bine. Aprobă, iar Elisa sări jos, nervoasă.
   -Dar de ce? Nu vreau! Vreau să stau cu tine în pauză, să te țin de mână și să te ciupesc. Care este problema? Ha?
   -Ei nu înțeleg, Elisa. Văd doar ceea ce vor să vadă. Îi mângâie părul încet și îi zâmbi. Va fi bine. Ai să vezi.
    -Nu vreau să pleci! Mai că țipă apucându-l de hanorac strâns și îl privi disperată. Te rog...
   -Nu plec. Îi zâmbi trist și o trase într-o îmbrățișare strânsă, iar fetița începu să plângă fără a înțelege de ce. Sttt... Nu plec, Elisabeth, promit. Promit. Nu plec nicăieri, da? O legănă ușor, liniștitor și trase în plămâni mirosul părului ei. Oftă resemnat strângând din buze. Viața era o scârbă. Ochii lui se fixară asupra pereților îngreunați de rafturi de cărți prăfuite.  Și era atât de scurtă... și o scârbă! Se retrase și își trecu mâna peste cărțile vechi.
    -Deci? Ce preferi domnișoară Baum?
    -Greu de spus, dragă domn. Chicoti. Așa se adresează oamenii bogați, nu? Întrebă scotocind prin cutiile de cărți de pe jos pentru a găsi ceva mai „nou”.
    - Așa se adresează oamenii cu educație, Elisa. Toți oamenii care vor să fie respectați și să respecte. Respectul contează foarte mult în viață, Elisa. Te simți practic apreciat, simți că oamenii acceptă ceea ce faci și prețuiesc ceea ce ești. Nu vrei să simți așa ceva? O întrebă cu ochii asupra unui raft înalt.
   -Ba da. Eu te pot respecta pe tine, Marcus? Îl întrebă apropiindu-se de el și ținându-i scaunul pe care se urcase pentru a ajunge la acel raft.
  - Deja o faci, Elisa. Nu trebuie să-mi spui „domn” ca să mă simt respectat. O faci prin faptul că îmi vorbești frumos, mă înțelegi și mă accepți. Asta reprezintă respectul. Acceptul și aprecierea indiferent de prejudecăți.
   -Înțeleg. Aprobă ea. Privindu-l cum apucă o carte și o întoarce pe toate părțile. Eu te respect. Respect ce faci pentru mine... de fapt, respect tot ce faci și atât. El îi zâmbi și sări jos. Îi ciufuli părul mândru.
   - Și eu te respect, Elisa. Uite. Ii întinse cartea destul de subțire și verde.
  - Pare veche. Se strâmbă ea urmându-l spre ieșire.
  - Nu judecăm cărțile după aparențe, Elisa.
  -„Grădina secretă” de F.H. Burnnett. Asta tot nu sună interesant. Bolborosii ea.
  -Bag-o în ghiozdan. O sfătui el. Îți va plăcea, promit. Acum hai, am întârziat destul.
  -Bine. Oftă făcând întocmai precum spuse. Marcus avea mereu dreptate, deci trebuia să aibă încredere că-i va plăcea. Doar promisese.