Still

Capitolul VIII

Elisabeth Baum

   Fereastra scârțâia din pricina picurilor puternici ce se izbeau de geam. Fetița se cocoloșii strâns sub pături încercând să se încălzească, dar fără a reuși. Pe fereastră pătrundeau umbre ciudate ce se târau pe pereți. Își trase picioarele mai aproape de trup întrebându-se cât va mai dura până aveau s-o înhațe și s-o omoare. Mami nu era acasă, ca în majoritatea serilor reci. Când temperaturile începeau să scadă și mami nu mai suporta să doarmă în frig începea să-și petreacă nopțile altundeva. Ea nu știa unde, dar cu siguranță pe la iubiții ei. Măcar n-o mai punea să stea pe afară și să ceară câte un bănuț la oameni. Era atât de frig... Deși își luase cea mai groasă bluză și pantaloni lungi ce-i acopereau tălpile cu totul, frigul tot pătrundea cumva și o făcea să tremure puternic. Simțea adierea rece a vântului intrând prin crăpăturile geamului. Când cerul se lumină brusc își ascunse capul sub pernă și scăpă un icnet odată cu tunetul ce izbi pereții camerei ei. Se ridică și privi înghețată fereastra cealaltă. Acolo, unde până atunci fusese beznă să zărea o urmă de lumină. Deci Marcus nu dormea. Se ridică în șezut și-și înfășură pătura în jurul ei apoi deschise geamul și ieși în furtuna de afară. Coborî treptele udându-și pantalonii în partea de jos. Sări peste băltoacele dintre blocuri și urcă la fereastra lui Marcus. Ciocăni ușor pentru a-l nu-l speria. Văzând că nu răspunde ciocăni din nou. Fereastra se deschise și sări în camera lui.
    Nu mai fusese până atunci acolo, dar așa cum se aștepta încăperea era mai mult goală decât plină, câteva obiecte ici-colo, câteva haine aruncate, foi și frig. Marcus, îmbrăcat în haine lălâi și vechi închise repede fereastra.
    -M-ai speriat când ai bătut prima dată. Nu m-am gândit că ai putea fi tu. Trase draperia pentru a opri lumina fulgerelor să pătrundă înăuntru. Este frig aici. Șopti tremurând. O ghidă spre pat, iar Elisabeth se urcă după ce aruncă pătura undă de pe ea și se puse în poziție turcească.
     -În camera mea cred că este și mai frig. Îi spuse trăgând așternuturile lui în jurul picioarelor înghețate. Am văzut lumină.
    -Nu putem face gălăgie, tata e jos, beat și nu pot aprinde nici lumina. Auzi un sunet de parcă ar fi rupt hârtie, iar apoi un băț de chibrit fu aprins și dus spre o lumânare groasă, albă, înaltă de aproape două palme.
    -Uuu, ce mare este. Chicoti ducându-și palma spre mica flacără zglobie.
   -Da, am găsit-o odată lângă un tomberon după ce era să mă lovească mașina. Când mă uit la ea îmi aduc aminte că fusese cât pe ce să mor. Se întinse în pat. Vin-o aici. Îi spuse arătând locul de lângă el, în patul lui micuț. Ea se ghemui lângă el și-l cuprinse cu brațele neputând să se abțină din tremurat. Ai înghețat. Trase așternuturile peste ei înfrigurați.
   -Bine că n-ai murit. N-aș fi avut unde să merg și ar fi trebuit să stau singură în camera aia. Sunt niște umbre tare înspăimântătoare acolo. Pufăi lăsându-l să-i prindă mâinile și să-i sufle aer cald în ele.
   -Și aici sunt umbre.  Elisabeth privi pereții goi ai micii lui camere. Erau scăldați într-o lumină blândă, gălbuie.
   -Dar umbrele astea nu sunt urâte, sunt drăguțe. Ca o lumină de veghe. Îmi plac. Și lăsă capul pe umărul lui și îi mirosi pielea. Avea un miros specific, poate a ceară, probabil ea mirosea a câine ud.
   - Mama ta? Nu-i acasă? Se jucă el cu degetele ei, ciupindu-le apoi pupându-le.
  -Mami a plecat la iubiții ei. Așa pleacă când este frig. Spune că se îmbolnăvește dacă doarme în frig și nu-mi mai poate aduce bani. Ridică ea din umeri trăgându-se mai aproape și bucurându-se de căldura lui.
  -N-ar trebui să crezi tot ce-ți spune, da? Mama ta... ar putea să te mintă uneori. S-ar putea să te pună să faci lucruri rele sau chestii pe care n-ar trebui să le faci.
  -Cum ar fi? Privi ea spre fața lui jumătate luminată de lumânarea de pe noptiera de lângă pat, cealaltă ascunsă în întuneric. Amândouă erau drăguțe.
  -Tot vine cu bărbați acasă, nu? Elisa aprobă scurt. Noaptea să stai în camera ta, să nu ieși, da? Și dacă vine vreunul acolo să pleci, ieși pe geam și vi aici. Nici dacă mama ta îți spune să te apropii de ei sau să-i lași să se apropie, să n-o faci, Elisa. Să nu-i lași să te atingă!
   -Dar de ce să...
   -Pur și simplu, nu, atât. Promite-mi că n-o să-i lași niciodată să te atingă, să te lovească sau să te mângâie măcar. Dacă vor să-ți facă ceva să pleci și să vi aici imediat, ai auzit? Sunt foarte serios, Elisa, să nu-i lași!
   -Da, Marcus, promit! Nu o să-i mai las. Aprobă convinsă. Promit. Pentru tine.
   Marcus tresări, iar asta o surprinse. El se ridică brusc într-un cot. Se priviră confuzi câteva clipe.
   -Ce? Întrebă Marcus amețit.
   -Ce, ce? Se ridică fetița în fund pentru a-i privi mai bine chipul.
  -„să-i mai”? Cum adică „să-i mai”?
  -Ce este? Nu înțeleg.
  -Elisa, tipii ăia te-au mai atins până acum? Mai că se răsti, iar ea îi făcu semn să tacă.
  -Nu, adică... Mami spune că nu. Aprobă.
  -Elisa, nu mă interesează ce spune mama ta, ci ce spui tu. Ce naiba ți-au făcut?
  -Marcus, nu te enerva, ei... doar... Odată unul m-a lovit, bine? Nu am știut că sunt acolo, în bucătărie și când am intrat m-au văzut.
  -Ce naiba făceau? Se încruntă el, doar nu... în bucătărie? Fetița nu răspunse.
  -El s-a repezit, m-a împins afară și m-a pleznit peste față. Își puse mâna pe obrazul drept de parcă ar fi simțit și atunci lovitura. Nu-mi aduc aminte ce a țipat, dar n-a vorbit prea frumos. Marcus strânse din dinți.
   -Și mama ta ce a spus? Se abținu el.
    -Nimic... ridică din umeri. Iar altă dată... era noapte și unul, cred că era beat, a intrat peste mine și nu l-am auzit. M-am trezit pur și simplu cu mâinile lui... între picioare și... urcat peste mine. M-am speriat atât de tare că aproape am făcut pe mine. Tot ce am putut face a fost să îl lovesc și fără să vreau i-am băgat un deget în ochi și am putut să ies. Am fugit afară și nu m-am mai întors decât a doua zi când am fost sigură că a plecat.
   -Nu vreau să știu unde ai stat atâtea ore. Spuse el lăsându-se înapoi pe pernă și trăgând-o lângă el. Îi sărută creștetul. Ar putea fi mai rău. Te-ar putea lovi, te-ar putea atinge mult mai mult, te-ar putea chiar omorî, Elisa. N-o spun să te sperii, dar... Vreau să înțelegi că oamenii ăia ar putea fi chiar periculoși.
  -Înțeleg. Oftă ea. Trebuie să am grijă de mine. Dacă nu am eu, cine? Se întrebă ea cuibărindu-se cât mai aproape de el.
   -Eu. Eu o să am grijă de tine, da? N-am să te păcălesc niciodată, îți promit. Trebuie să înveți să ai grijă în cine te încrezi, Elisa, oamenii pot fi foarte cruzi și te pot rănii în atât de multe feluri... îi mângâie părul liniștitor, iar fetița dădu uitare acelor amintiri, concentrându-se asupra vorbelor lui ce păreau că aveau atât de multe sensuri. Unii te pot păcălii, alții sunt în stare să te mintă cu zâmbetul pe buze, iar unora nu le este frică de nimic, ceea ce este groaznic. Înțelegi? Ea dădu din cap strângându-i mâna caldă în a ei. În mama ta... știu că e mămica ta și este greu, dar nu trebuie să ai încredere în ea, da? Cred că pentru bani ar putea chiar să-ți facă rău, Elisa.
  -Chiar? Îl privi ea șocată. Nu m-am gândit că până acum mami ar putea face asta. Mami iubește banii. Poate chiar mai mult decât pe mine.
  -Nu sunt sigur, dar nici nu îți pot spune să te în crezi în cuvintele ei. Nu face tot ce îți spune, mai ales acele lucruri care nu îți plac sau nu te fac să te simți bine, să nu o crezi dacă ceva ți se pare suspect. Și nu doar cu mama ta, Elisa. Nici în străini nu poți avea încredere. Sunt rari oamenii ce chiar vor să facă bine, de aceea nu trebuie să te încrezi în ei. Dacă ai o problemă, Elisa, să știi că sunt aici, pentru orice. Promit că n-am să-ți fac niciodată rău. O legănă ușor. N-aș face nimănui, dar uneori este necesar.
   -Nu mereu trebuie să fi bun? El oftă.
   -Pentru a ajunge sus, să ai ce-ți dorești, va fi nevoie să faci și lucruri rele, dar asta nu înseamnă că nu există o altă cale. Mereu este altă opțiune. Unii o aleg pe cea mai ușoară, care este de cele mai multe ori greșită. Nimeni nu este inocent, Lisa, nimeni!
  -Nimeni. Repetă în noapte.
   - Așa sunt oamenii, greșesc, fac păcate, nu le pasă... Noi trebuie să ne păstrăm mereu calea, indiferent de obstacole și greutăți, da?
   -Care este calea noastră? Îl întrebă curioasă.
   -Cea care duce spre succes. Îi zâmbi lipindu-și fruntea de a ei. Vom învăța, vom merge la facultate, vom avea slujbe și vom câștiga bani, Elisa. Mulți bani. Ochii ei străluciră visători privindu-i pe ai lui. Buzele ei se formară într-un „o” curios.
   -Chiar putem, Marcus? Chiar? Chițăi cu un zâmbet surprins.
  El surâse și se întoarse spre ea, îi cuprinse obrajii în palme cu ochii fixați în ai micuței.
   -Oh, da, Elisa! Chiar putem. Trebuie doar să fim cei mai buni. Trebui să fi cea mai bună în tot. Trebuie să ai cele mai mari note, să citești cel mai mult, să știi să rezolvi cel mai bine probleme! Trebuie să fi cea mai deșteaptă.
  -Nimeni nu mi-a spus asta, Marcus. Îi cuprinse încheieturile în palme. De ce nu mi-a spus nimeni? Marcus...
  -Nu-i târziu, Elisa. Ești abia clasa a V-a. Poți să începi de acum. Am să te ajut.
  -Tu ești cel mai deștept? Îl privi cu venerație.
  -Da. Am cea mai mare medie din școală. Am doar 10. Învăț foarte mult.
   -Da! Am văzut. Seara! Scrii în jurnal. Chicoti. Dar am văzut și că scrii la matematică și la română și că citești! Deci pot fi și eu ca tine?
   -Normal. O să putem sta într-un oraș mare sau într-o zonă frumoasă, oriunde vrem. Și putem avea case mari și curate, unde mereu va fi cald și bine. Și vom putea mânca orice dorim, oricând, putem avea orice. Mai multe haine decât putem purta, mai multă mâncare decât intră în stomac și mai mulți bani decât îți poți imagina. Cum ar fi viața asta? O întrebă visător mângâindu-i obrăjorii îmbujorați de extaz.
   -Extraordinar, Marcus! Ar fi... te rog, ajută-mă să ajung acolo! Mă vei ajuta, nu? N-aș putea fără ajutorul tău. Se milogi ea nerăbdătoare.
   -Normal că te voi ajuta. Te voi târî după mine dacă este nevoie. Trebuie doar să ai încredere în mine și să mă asculți, da? Și chiar și atunci când nu-ți va plăcea să înveți sau să renunți la unele lucruri pentru studiu trebuie să o faci, asta dacă-ți dorești să devii mai mult decât ai visat.
   -Voi face exact cum îmi spui, promit. De azi ascult doar de tine, promit. Doar să îmi arăți drumul acela. Am să fac tot ce pot. Promit. Și n-o să te dezamăgesc, Marcus. Este ca un vis, ceea ce mi-ai spus.
    -Nu, este o speranță. Un scop.
    -Ei, atunci speranța aceasta este foarte frumoasă. Mă face să mă simt plină de energie. Când o să mă ajuți să învăț și eu ca tine? Își așeză ea mai bine capul pe umărul lui.
    -Poate de mâine. Ea aprobă cu ochii asupra umbrelor gălbui de pe pereți. Nu va fi deloc ușor, Elisa.
    -Este ceva ușor în viața asta, Marcus? Tonul ei scăzu încet și rămaseră într-o liniște calmă după ce puse întrebarea. Nu avea rost ca Marcus să-i răspundă. Știa deja că viața era o chestie complicată și greu de trecut prin ea. Se gândi la modul prin care trecea mămica ei prin viață. Prea rar cu zâmbetul pe buze, mereu gândindu-se la bani, într-o casă urâtă, fără un soț. Mama ei nu avea serviciu, nu lupta cu viața decât pentru a supraviețuii. Însă ea voia mai mult decât avea mama ei. Mereu a urât viața aceasta și grea și fără bucurii. Voia mai mult și decât ce avea mama ei și chiar decât avea fetița aceea super bogată din clasa ei. Mai mult decât cunoștea ea. Măcar dacă viața era grea să poată avea și ea mici bucurii. Bani. Să nu mai fie privită cu milă sau ură. Voia invidia celorlalți. Voia apreciere. Voia să fie o persoană importantă. Voia să aibă ghetuțe noi și haine frumoase. Voia o casă caldă și un pat mare, mare. Voia să aibă prieteni și să se distreze. Voia să meargă în locuri minunate. Iar dacă Marcus o putea îndruma spre un asemenea viitor, atunci va face orice, absolut orice pentru a ieși din mocirlă și pentru a deveni ea însuși un diamant. Se va târî, va plânge, va accepta orice pentru o viață mai bună. Iar pe Marcus îl va ține aproape cu orice preț, căci el era soluția.  Salvarea ei. Speranța.