Iubind Întunericul |Finalizată|

Capitolul 9-Lucifer

             
"Niciodată nu vom fi mai mult"

______

                                   

     Plâng fără oprire, întins pe patul alb. Caut cu privirea ceva ce ar trebui să îmi fie cunoscut, dar nu zăresc nimic de genul ăsta. Mă ridic în șezut, ștergându-mi lacrimile rapid. Pun picioarele jos, simțind o ușoară amețeală.

    Merg spre fereastră, uitându-mă pur și simplu în gol. Mă uit pe cerul senin, fără a avea vreun anume reper. Simt apoi o atingere pe umărul meu. Îmi întorc privirea, văzându-l pe unchiul Bennet. Acesta se pune în genunchi, ajungând acum la nivelul meu. Îmi șterge o lacrimă fugară, îmi zâmbește cald și apoi mă îmbrățișează.
  
   
        — A... a murit nu? întreb în timp ce lacrimile se transformă într-un plâns înfundat și gălăgios.

        — Of micuțule, mă retrage din îmbrățișare și îmi sărută cast fruntea.

      Îmi dau seama din privirea sa înlăcrimată, că răspunsul la întrebarea mea, era unul afirmativ.

_
_
_
_
_

    
    Mă trezesc deodată. Privesc ceasul telefonului, care se află pe noptieră. Drace, 2:32! Se pare că azi voi face jumătate de noapte albă.

   
     Mă ridic de pe pat și înaintez spre fereastră. Cerul este foarte senin în această seară și îmbrăcat în mii de stele. Ești și tu mamă pe acolo? Toate stelele par a fi la fel, doar una se face mai remarcată de celelalte. Aceasta pare a străluci mult mai puternic decât celelalte. Zâmbesc involuntar. Uneori mă întreb cum ar fi fost acum dacă ea încă ar fi trăit. Oare acel om ar mai fi fost așa? Oare s-ar fi schimbat?

     Fusul normal de gânduri îmi este întrerupt de un altul. Un gând rătăcit despre acea zăpăcită, îmi umblă neanunțat prin minte. Cum poate fi așa fericită? Nu am înțeles asta, nu înțeleg și probabil niciodată nu o voi face. După câte am aflat deja, nu prea pare a avea o viață chiar așa colorată, dar comportamentul său este unul diametral opus cu ceea ce se întâmplă de fapt în viața ei. Sper ca surioara ei să se facă bine, fiindcă nu are nicio vină.

    După câte mi-a povestit, mama lor a fost răpusă de aceeași boală. Mă întreb unde este tatăl lor acum. Nu a pomenit nimic de acesta. Dacă stau să mă gândesc bine, ar avea motive să fie ca mine. Bine, nu ar avea de ce să se ascundă după o nenorocită de glugă, dar ar putea fi mult mai rece și distantă.

     Ar putea, dar de ce nu o face? De ce nu pune distanță? De ce se preface că totul este bine, când de fapt nu este? De ce se minte singură că viața este roz, când de fapt un negru înmormântal pândește peste ea? De ce este așa?

    Nu știu ce pisici mi-ai făcut Angel, dar pentru prima dată simt că nu pot să plec. Nu acum. Nu după ce am aflat despre surioara ta. Nu acum, când sunteți în pericol. Motivul? Necunoscut. Sentimentul? Străin. Angel? Total paralelă. Lucifer? Același... sau așa cred.
 
    
    Mă așez pe scaunul din fața ferestrei, metitând mai departe și încercând să mai luminez puțin situația complicată, pe care Angel mi-a strecurat-o prin minte. Îngeraș, voi afla eu ceea ce ascunzi. Ai cuvântul meu drăcesc.