Iubind Întunericul |Finalizată|

Capitolul 15-Angel

     ,,De ce îmi strici lista?"

____           

                               

    Intru pe porțile din fier cu inima cât un purice. Aș fi vrut să nu o las singură pe Anastasia, dar nu am avut de ales. Am deja o groază de absențe și în curând voi avea testele finale. Trebuie să mai dau și pe la școală.

      Pășesc cu grijă pe asfaltul înghețat, privirea fiindu-mi ațintită spre intrare.

      Dau să intru dar o voce mult prea cunoscută mă face să opresc orice acțiune.

       — Te-ai gândit să mai dai și pe la școală?
   
      Era el. Ciudat este că nu îi pot confunda vocea nici dacă aș vrea și se simte al naibii de ciudat. Nu înțeleg de ce și cum îmi poate răstălmăci stările una după alta, schimbându-le cu non-șalanță.

     Îi observ apoi poziția adoptată. Este una rigidă și nu seamănă deloc cu acel Lucifer pe care l-am cunoscut în ultimele zile.

     Hanoracul și gluga erau la ordinea zilei, deși în momentul ăsta singurul lucru care m-ar face să mă simt mai puțin deplorabil este chipul său. Aș putea jura că m-aș simțit puțin mai bine dacă i-aș vedea irișii întunecoși precum cărbunele, părul brunet închis și rebel și buzele-i pline, care mă îndemână parcă de fiecare dată să mă ospătez din savoarea lor.

         De ce?

       Bună întrebare, creierule. Nu am nici cea mai mică idee. Tot ce știu este că Lucifer îmi trezește un interes aparte. Este inexplicabil modul în care mă face să mă simt, eu neavând nici măcar o șansă să spun nu. Poate nu vreau să spun nu.

       Îmi duc din nou privirea la el, observându-i piciorul drept rezemat de peretele instituției. Observ apoi fumul ce-i părăsește interiorul gurii, remarcând imediat după aceea bucata de hârtie din mâna sa dreaptă.

      — Cum se face că nu mă intoxici cu întrebările tale stupide? mă întreabă el apropiindu-se tot mai mult de mine, aruncându-și țigara pe undeva pe jos.

       Ajunge la câțiva centimetri de mine, iar eu îi pot simți focul din ochii săi cum privesc direct în suflet, arzându-l încet, fără pic de regret.

       — S-a întâmplat ceva, Angel?

      Tonul pe care îl folosește, mă lovește din plin. Se citește  —deși cu greutate—curiozitate, dar mai era ceva... îngrijorare?

       — Nu, îi răspund sec, încercând să îi evit privirea.

      Mi-e frică că voi ceda și că îi voi povesti totul, chiar dacă nu îi pot vedea irișii întrebători din cauza glugii ăleia stupide.

        — Minți, îmi spune acesta, de data asta folosind tonul său specific.

      Rece și calculat. Nimic mai mult sau mai puțin.

        — Nu mint, îi replic eu, cu speranța că mă va crede măcar parțial.

    Nu sunt în stare să mint și nu am fost niciodată. Urăsc asta! Uneori m-a costat foarte mult această incapacitate nefirească de-a mea, pe care eu sincer o consider ca fiind un defect, nu o calitate

       — Minți din nou, îmi spune acesta trezindu-mă din starea de meditație. Angel, poți avea încredere în mine.

      Tonalitate vocii îi deveni acum puțin  mai scăzută, dar în același timp mai cald. Mai blândă.