Cu capul în nori n-ai vreme de pământ,
Amesteci ce-i profan cu ce e sfânt.
Îi spui dreptei stânga și ocolești invers,
Trăiești în proză ziua și o respiri în vers.
Cu capul în pământ n-ai vreme de cer,
Să-i vezi pe-acei ce te iubesc sincer,
S-auzi un sunet strâmb de liră descusută
În prea târziul cântec al lebedei cea mută.
Cu capul pe umeri uiți că mai poți visa.
Toți oamenii sunt cum nu îi vei vedea.
Și dulci, perfizi sau acri, puțin prea zâmbitori,
Îi judeci strâmb în taină, cu gândul îi omori.
Cu capul tău pierdut, așa îți șade bine.
De griji uitând demult, uita-vei și de mine.
Nu te-ntrista prea rău, curând vei regăsi
Tot binele din lume ce eu ți-l voi ursi.
