𝐉𝐞𝐧𝐧𝐢𝐞'𝐬 𝐃𝐢𝐚𝐫𝐲 💙

Bonus (partea III)~ Kiss and... Make up? or maybe Kill this Fake Love?

*Jennie povesteste*

Toti ne-am plimbat măcar odată în anumite locuri, sperând să dăm peste cineva anume; am mers la o anumită cafenea doar pentru că știam că cineva o frecventa; am stat cu ochii în poze minute bune deși mai văzusem pozele de o mulțime de ori; am stat minute în șir scriind câteva cuvinte într-un mesaj ca mai apoi să le ștergem; sperând că acea persoană va suna, ne trezeam în miez de noapte și verificam telefonul.

Asta fac și eu... Intr-o seara neobișnuit de rece de aprilie... Rătăcind pe străzile din Seoul, îmi dau seama ca e deja foarte tarziu după lumina felinarului din depărtare. Furtuna sufletului potolită de picături de ploaie creează un alt haos... mult prea tăcut, mult prea întunecat.

Ajung in fata apartamentului nostru și observ ca șoferul nostru încă nu a plecat de la postul sau. Aleg sa urc in masina și ii indic locatia in care merg in fiecare seara de vineri. Cobor din masina, odată ce ajungem, și ii ordon sa nu ma aștepte intrucat ma voi intoarce singura acasa.

Acum câteva seri in urma am avut un vis. Stăteam la o masă, în dreapta mea stătea Trecutul, iar în stânga, Prezentul. Țineam Trecutul strâns de mână. Mă agățam de el, de amintirile frumoase, de amintirile amare. Râsul lui îmi mângâia sufletul.

Prezentul încerca să mă prindă de cealaltă mână, dar mă tot feream. Zâmbetul lui îmi topea inima. Până la urmă m-a prins și el strâns. Și-a atunci palmele mi-au luat foc, iar lacrimile mi s-au adunat în ochi. Cu toate astea, le vedeam chipurile atât de clar. Îmi erau atât de dragi. S-au ridicat amândoi în același timp, mi-au dat drumul la mâini și au plecat. Trecutul s-a ascuns în pământ. Acolo unde m-a îngropat de atâtea ori. Prezentul s-a retras în mare. Acolo unde m-a înecat de atâtea ori. Am rămas singură. Am lăsat capul ușor pe masă și am stat acolo în liniște. Să fii fost o clipă, o secundă, un an, o viață. Cine știe.

Din senin, am simțit cum cineva îmi mângâia părul. Am ridicat privirea. Nu știu de unde, dar știam că el e Viitorul. "Iartă-mă. Te-am făcut să aștepți.", mi-a spus o voce ca o adiere de vânt. E ciudat, dar nu îmi era teamă de el. Și-a întins mâinile și m-a tras spre el. M-am agățat de el instinctiv, ca un copil. M-a ținut în brațe strâns, până am învățat să respir din nou. Am tras aer adânc în piept și am renunțat la tot. Mi-a pus flori sălbatice în păr și m-a ridicat la cer. El era ca mine. Aer sălbatic. Aer pe care nimeni nu l-a înțeles. El știa secretele vântului. El știa muzica stelelor. Eram invizibili. Eram peste tot. Veneam de nicăieri.

Si m-am trezit în brațele confuziei. Din vis mi-a rămas doar un dor de doi ochi care ascund toate nuanțele de albastru înghețat din Univers.

Iar de asta ma aflu aici... In gradina, candva a noastra...  Îmi deschid jurnalul și las ca sentimentele sa mâzgălească foile albe uitate:

"Lasa-ma sa ma apropii
Să-ți mângâi inima pentru ultima oara
Sau poate pentru prima oara
Să-ti zambesc in hohote
Și să-ti plang cu in surâs
Dulce, cald, de fericire
Ca suntem iar impreuna.

Să-ți sărut chipul
Gravat in curiozitate
In neștiința și in nesansa
In iubire de tot ce ne înconjoară
Sa îți imbratisez mâna
Rece de singurătate
S-o așez pe pieptul meu
Moale, ca un raspuns continuu
A ceea ce te iubeste

Sa ne privim in ochii goi
Cu dor și cu dorința
Să-l iubim pe cel de lângă
Sa redevenim noi.

O data pe luna, cam asa
Eu ma intorc in gradina ta
Acolo ma caut
Acolo ma adun
Căci m-am pierdut undeva
Intre scara blocului și drum