O iubire secretă

Capitolul 7-Amnezie

   Auzeam o grãmadã de voci în jurul meu. Încercam sã îmi deschid ochi sã vãd ce se întâmplã. Când i-am deschis, am vãzut o femeie care mã împingea. M-am uitat în jos și am observat cã mã aflu pe o targã. Sunt la spital? Cum am ajuns aici? Îmi aduc aminte cã am ieșit cu Claude, dar nimic mai mult. Am vrut sã mã ridic, dar asistenta din fața mea a întins o mânã spre mine ca sã nu o fac.

-Nu te ridica.

Mi-a zis ea.

-Pacienta s-a trezit!

    Am auzit-o strigând pe asistentã. Pãrinți mei știu cã eu sunt aici? Claude unde este? Îmi puneam o grãmadã de întrebãri și încercam sã mã mișc pentru cã am amorțit stând cu privirea în sus.

-Te doare ceva?

M-a întrebat asistenta.

-Doar capul.

-Imediat ajungem în salon.

     Am simțit cum facem dreapta, iar apoi ne-am oprit în fața unei uși. Una dintre asistente a deschis ușa salonului, iar cealaltã a împins targa cu mine în salon. Au dus targa lângã pat și au venit amândouã lângã mine. M-am ajutat sã mã ridic de pe targã și m-au așezat pe pat.

-Cum te simți?

-Mã simt puțin amețitã și încã mã doare capul.

-O sã îți dau imediat niște medicamente. Acum stai liniștitã în pat.

-Unde este prietenul meu Claude?

-Este și el în spital.

-În ce salon?

-Nu îți pot spune, îmi pare rãu.

       Și a ieșit din salon. De ce nu îmi putea spune în ce salon este Claude? Îmi fãceam griji pentru Claude, dacã a pãțit ceva? Îmi venea sã mã ridic din pat și sã plec sã îl caut și așa am sã și fac. Mi-am scos perfuzia din ac și am coborât din pat. Când am vrut sã merg, m-am dezechilibrat și am cãzut. M-am proptit cu mâna pe perete și m-am ridicat, apoi am continuat sã merg spre ușã. Am deschis ușa și am ieșit din salon. M-am uitat sã vãd ce numãr are salonul meu, iar apoi am plecat la recepție sa aflu numãrul de la salonul lui Claude. În timp ce mergeam pe hol, am observat pe un afiș cu proiectul spitalului. M-am uitat pe el ca sã vãd cum ajung la parter. Trebuia sã merg pânã în capãtul holului, iar apoi sã fac dreapta și sã iau liftul pânã la parter. Nu era un drum chiar așa de lung. Am mers pânã la lift, iar apoi am intrat în el. Când ușile liftului s-au deschis, am vãzut recepția și am fugit cãtre ea.

-Îmi puteți spune care este numãrul de la salonul lui Claude Jones?

-Cine sunteți?

-Sunt iubita lui.

       Am zis eu, chiar dacã nu eram asta. Trebuia sã spun cã sunt cineva foarte apropiat lui, iar asta mi-a venit în cap pe moment. Asistenta de la recepție s-a uitat la mine și apoi s-a uitat în calculator.

-Salonul 245.

-Mulțumesc!

      Am zis eu plecând în grabã. M-am uitat în jur sã vãd dacã mai gãsesc vreun afiș cu proiectul spitalului. Era unul chiar pe peretele de lângã toalete. Am mers spre perete și cãutam salonul 245. Salonul se afla la etajul 5. M-am îndreptat spre lift și am plecat spre etajul 5. Ușile liftului s-au deschis și am ieșit in fugã din el. Eram grãbitã, pentru cã îmi fãceam griji pentru Claude. Într-un final am gãsit salonul. Am pus mâna pe ușa și am deschis-o. Am intrat în salon și l-am vãzut pe Claude întins pe pat cu perfuzii în mânã și avea ochii închiși. M-am apropiat ușor de pat și m-am pus pe scaun lângã el. Ochii au început sã mi se umple de lacrimi când i-am vãzut zgârieturile de pe fațã. L-am prins de mânã și am început sã îi vorbesc.

-Claude, dacã mã auzi acum, vreau sã ști cã însemni foarte mult pentru mine și nu vreau sã te pierd.Îți sunt alãturi indiferent ce s-ar întâmpla, iar tu trebuie sa trãiești! Te rog nu pleca acum.

    I-am vorbit eu plângând. În timp ce plângeam lângã el și mã rugam sã se facã bine, simt cum începea sã se miște. M-am uitat spre el și am vãzut cum își deschidea ochi încet. Lacrimile s-au oprit și urma un zâmbet pe fața mea.

-Claude te-ai trezit!

-Cine ești tu?

În momentul acela zâmbetul meu a început sã disparã.

-Sunt Sonya, suntem prieteni foarte buni.

-Îmi pare rãu, dar eu nu te cunosc.

În momentul acela ușa salonului s-a deschis. O asistentã a intrat în salon.

-Cine sunteți?

M-a întrebat asistenta.

-Sunt o prietena de-a lui.

-Îmi pare rãu sã vã spun, dar Claude nu o sã își aminteascã prea curând niciun prieten și nimic altceva, pentru cã are amnezie pe termen scurt.

-Asta înseamnã cã își va reveni, nu?

-Da, dar trebuie și ajutat.

-Mã voi ocupa eu de asta.

-Mã bucur sã aud asta.

     În timp ce asistenta îi dãdea medicamentele lui Claude, cineva a bãtut la ușã, iar apoi ușa a început sã se deschidã. În salon au intrat 3 persoane: o femeie, un bãrbat și o fetițã micã. Cred cã era familia lui. Bãrbatul se uita la mine analizându-mã ca și cum i-aș fi cunoscutã.

-Bunã!

Mi-a zis fetița fericitã.

-Bunã drãguța.

-Cine ești?

-Sunt o prietenã foarte bunã de-a lui Claude.

-Eu sunt surioara lui.

I-am zâmbit fetiței, iar apoi m-am uitat spre pãrinți ei.

-Eu trebuie sã plec. Claude o sã te faci bine, o sã vezi.

    M-am ridicat de pe scaun și am plecat din salon. M-am simțit puțin ciudat în prezența pãrinților lui Claude. Când am ajuns în salonul meu mi-am vãzut pãrinți stând și așteptându-mã. Eram fericitã sã îi revãd, așa cã le-am sãrit în brațe.

-Mã bucur cã sunteți aici!

-Nu ai idee câte griji ne-am fãcut. Ce s-a întâmplat?

-Nu știu, nu îmi amintesc nimic.

-A fãcut un accident cu mașina, ea și prietenul ei. El are amnezie pe termen scurt, momentan nu își aduce aminte nimic din viața lui, dar în timp își va reveni, iar ea nu își aduce aminte ce s-a întâmplat deoarece creierul ei este încã în stare de șoc. Ați avut mare noroc cã doar atât s-a întâmplat, la ce fel de accident a fost ne era teamã cã vã vom pierde.

Ne-a spus asistenta.

-Când pot merge acasã?

-Acum poți pleca. Tu nu ai fost așa afectatã din cauza accidentului, așa cã poți pleca. Însã prietenul tau va mai rãmâne câteva zile.

M-am întristat sã aud asta. Așa cã m-am gândit sã le propun pãrinților mei sã mã lase sã mai rãmân în spital pânã poate și Claude sã plece.

-Pot rãmâne pânã se face bine și Claude?

M-am uitat la mama și când a auzit întrebarea mea a rãmas puțin șocatã. Nu înțelegeam motivul care a șocat-o.

-Nu poți. Trebuie sã vi acasã, încã ești la liceu și nu poți sã pierzi orele.

      Nu m-am împotrivit rãspunsului și am plecat sã îmi fac externarea din spital. Am ieșit din spital și ne-am îndreptat spre mașinã. M-am pus pe bancheta din spate și mã uitam pe geam așteptând sã plecãm acasã. Tata a pornit mașina și am plecat cu toți spre casã. Când am ajuns în fața casei am coborât din mașinã și m-am îndreptat spre ușa casei. Eram tristã cã nu am putut sã stau cu Claude pânã avea voie sã plece și el acasã. Nu înțeleg de ce nu m-a lãsat mama sã rãmân, ea mereu mã lãsa sã fiu lângã prieteni mei atunci când aveau nevoie de mine, era altceva la mijloc, nu liceul, iar eu trebuia sã aflu ce.