Mesajele primite de la ea

Demonul binecuvântat

Sigur că a venit cu cina, exact așa cum a promis. Eu nu îmi schimbasem poziția de lângă perete. Fixasem cu privirea un punct imaginar de pe acea mare de alb și îl priveam obsedant. Doar când am auzit sunetul clanței mi-am întors privirea. Iulian a
intrat spășit, a poziționat tava cu mâncare pe pat în așa fel încât să nu cadă, mi-a zâmbit forțat, abia perceptibil apoi a ieșit vijelios.
Au trecut 2 zile de la interacțiunea mea cu asistentul. Două zile în care nu l-am văzut. În locul lui Iulian a venit Andras, fratele lui vitreg.  Andras era rece precum un nordic. Avea tenul mai bronzat decât Iulian, ochii mari și negri, parul tuns atât de scurt încât puteai jura că acum a răsărit fiind de culoarea tăciunelui. Corpul îi era atletic, dar nu era nicidecum înalt și impunător. El nu discuta cu pacienții, venea să aducă pastilele, se asigura că doza îți ajunge în stomac după care mergea la următorul pacient. Întotdeauna m-a intimidat, era genul pe care nu îl puteai privi în ochi.

Am adormit cu gândul că a doua zi o să vorbesc cu Andras. Era un gând îndrăzneț, dar trebuia să știu dacă Iulian m-a abandonat. El e singura persoană de care m-am putut apropia de când am pășit în iad. Ghidul meu spre lumină, însă l-am împins în smoala clocotită imediat cum nu m-am mai putut controla.
De când sunt aici n-am avut decât de 2 ori atac de panică. Am reușit să mă liniștesc destul de rapid în urma lor, să preiau controlul asupra minții mele. Însă nu și data trecută. În momentul în care Iulian m-a atins cu gesturi atât de familiare am simțit cum se instaureaza teama, neliniștea, anxietatea. E un sentiment înspâimântător pe care nu îl pot descrie în cuvinte.

Eram treaza de ore bune, așteptam cu ochii închiși. Respiram greoi și sacadat de parcă tocmai terminasem alergarea de dimineață. Zgomotul respirației mele este curând acoperit de zarva specifică dimineții. Intuiesc că Andras trebuie să ajungă cu medicamentele așa că împing pătura albă de pe mine. E atât de greoaie astăzi, precum presiunea pe care o resimt în tot corpul. Mă ridic în șezut și parcă anunțat de gest intra Andras în cameră. Nu salută, niciodată nu o face. Imediat cum intră începe să aleagă medicamentele necesare. Cu inima strânsă și venele capului pulându-mi de la presiune îndrăznesc să-l întrerup.
- Bună dimineața!
Salutul meu l-a făcut să abandoneze medicamentele pentru câteva secunde pentru a-mi arunca o privire de gheață. Mă privea suspicios încruntându-se. După ce a analizat fiecare centimetru din mine a dat din cap în semn de salut și a reluat desfacerea medicamentelor.
Recunosc că m-am simțit atât de mică și neînsemnatâ în fața lui. Am simțit din plin sfidarea și autoritatea din priviri care îmi sugera să îmi cunosc locul și nu mai am alt exces de zel. Însă trebuia să aflu așa că am continuat sfiasă, cu voce scăzută și pauze lungi, privindu-mi mâinile frământându-se.
- Scuze...da..dar unde... unde e..., aici mi s-a pus un nod în gât care nu îmi permitea să îi pronunț numele.
-Iulian? a finalizat el propoziția cu vocea răgușită.
Nu am mai spus niciun cuvânt de această dată, ci doar am mișcat capul aprobator menținând privirea asupra mâinilor.
- Nu e treaba ta! mi-a tăiat-o dur. Nu ești în postura de a pune întrebări, nu e cazul să te intereseze viața personalului medical. Ești aici să te vindeci nu să creezi idile, mi a trântit vorbele vizibil agasat de îndrăzneala mea.
A întins medicamentele zilnice.
- Bea medicamentele. Doar urmează regulile, fii ascultătoare și curând amândoi o să scăpăm de această întrevedere zilnică.
- Vă rog să mă scuzați, am șoptit.
Se pare că regetele mele i-au fost suficiente deoarece am auzit ușa închizându-se pe dinafară.
Aș fi vrut să strig la el. Să îi spun că nu mai sunt instabilă psihic, că încep să mă accept pe mine și pe ceilalți. Mi-aș fi dorit să îl lovesc că să înțeleagă că teama e firească. Să se teamă de palma mea așa cum mă tem eu de amintiri. Mă tratează ca pe un recipient fără conștiință.
Frustrant e că nu am ce face. El nu o să înțeleagă niciodată că am nevoie de socializare ca să ma pot reintegra în societate, ca să scapăm amândoi de această întrevedere neplăcută. Iulian înțelegea cel mai bine de ce am nevoie, chiar dacă eu nu realizam atunci. O să putrezesc în vidul acesta, o să fiu precum un gunoi spațial, aruncată ca să plutesc fără scop.

Deja e a treia săptămână în care sunt binecuvântată cu prezența lui Andras, "îngerul meu păzitor". Nu am mai vorbit cu nimeni de la ultima discutie cu el. Tot ce am făcut a fost să stau pe pat sau rezemată lângă perete, să fiu un decor al camerei.
Medicamente, mâncare. Aceași rutină. Renunțasem să mă gândesc la Audra sau la Iulian. Nu e posibil ca mintea să îți fie goala complet însă eu așa mă simțeam. Deși nu aveam ceas știam când trebuie să vină Andras, abia așteptam momentul acela. Nu, nu eram entuziasmată că o să văd o figură umană, ci doar voiam  să vină și să plece cât de repede posibil. Ajunsesem să îl urăsc. Mă simțeam ca animalul lui de companie, un papagal cel mai probabil. Nu știu de ce, dar pare genul care să aibă un papagal ca prieten necuvântător. Nu termin bine remarca ironică și aud presiunea unei mâini pe clanță. Aștept statică, înghemuită în mijlocul patului să intre cu mâncarea.
- Bună! spune cu răceala caracteristică. Pune tava pe pat după care îmi întinde o carte pe care a scos-o din buzunarul halatului.
Îl privesc bulversată neștiind cum să reacționez.
- Ia asta, îmi ordonă.
- Ce să fac cu ea? întreb în timp ce apuc cartea cu ambele mâini pentru a mă asigura că nu o scap.
Bineînțeles că nu răspunde, îmi întoarce spatele și pleacă.
Era o carte ce avea coperta neagra precum noaptea sau o comparație mai realistă ar fi precum inima lui Andras.
Poziționat la centrul acesteia era un ochi ce înfățișa o persoană ce mergea prin ceață. Ironic și totuși atât de potrivit situației. Exact așa mă privesc ceilalți ca o persoană pierdută prin negura minții. Ironic, dar așa mă simțeam și eu. Nu credeam că o să reușesc vreodată să ies din ceața densă ce mă înghițea. Îmi plimb mâna stângă peste copertă și mă opresc sub titlu "Suflete damnate". Un zâmbet slab mi se formează în colțul gurii, exclamând pe un ton grav "Nu, nu sunt condamnată să mă plimb haotic prin ceața minții mele. Refuz să mai fac această muncă Sisifică."
Deschid cartea, pe prima pagină cineva a scris cu creionul în spațiul alb lăsat de editură.
"Știi că o să fiu mereu cu tine într-un fel sau altul."
Am știut că e scrisul lui Iulian și imediat ochii mi s-au inundat de lacrimi ce se prelingeau pe față urmând o rută bine stabilită spre bărbie unde se uneau. Nu știam dacă să fiu nervoasă pe el pentru că m-a lăsat cu demonul de frate-su sau pentru că am crezut că m-a abandonat. Continui să citesc printre lacrimi "Andras a fost cel mai bun medicament pentru tine. Eu eram prea moale în preajma ta. Felicitări, mergi acasă!"
În momentul acela am știut că o să fiu externată. Gândul că o să-l revăd pe Iulian mă speria la fel de tare ca cel că poate nu o să-l mai văd niciodată.