Mesajele primite de la ea

Cireșii înfloriți

Ne-am așezat materialele în grădina din spate a casei mele. Nu am mai pictat de când eram la grădiniță, dar îmi amintesc că era distractiv și chiar mă descurcam bine. Mama mă felicita pentru fiecare desen decorând cu cu acestea pereții întregii case. 

- Hai să pictăm un peisaj de primăvară, ce zici? propune Iulian. 

- Cireșii înfloriți din Kyoto. Rozul de diferite nuanțe îmbracă orașul în straie de sărbătoare. Pare o imagine desprinsă din Paradis. Străzile sunt încadrate de cireșii rozali parfumând drumul localinicilor. Uneori adierea vântului desprinde câteva dintre fragilele petale ce aterizează pe pământ. Griul asfaltului sau în unele locuri verdele si negrul pământului e brodat cu mici pete rozali. Simți că îți poți petrece acolo întreaga viață. Peisajul din Kyoto e o adevărată bucurie pentru toate simțurile. Asta vreau să pictăm, o stradă din Kyoto, conchid. 

- Nu te-am auzit niciodată vorbind cu atâta pasiune. Atât de clar, de coerent. Ai vizitat Kyoto? se interesează. 

- Nu, dar mi-aș dori. Audra obișnuia să îmi povestească despre cât de specială e fiecare bucățică de pământ din acestă lume. Oamenii trăiesc în armonie cu locul respectiv, se contopesc cu tradițiile și spațiul. Sunt atât de obișnuiți cu ele încât nu le mai văd magia. Privite, însă, prin ochii unui străin locurile se relevă precum în filele cu povești. Alteritate și identitate culturală, rezum într-o frază. 

- Audra părea o personă minunată, zâmbește Iulian vizibil fermecat de cuvintele rostite de mine. 

- Era...era o persona caldă, amuzantă și inteligentă. Era în continuu proces de învățare și descoperire. Dorea să mă ia cu ea în această aventură, din păcate mi-a arătat mult prea puțin vin vastul ei bagaj. 

- Sunt mult moduri prin care te poți vindeca, iar noi am abordat varianta greșită până acum. Vindecarea e un proces ce durează ani sau chiar o viață. Uneori nu scapi de vinovăție, remușcări, depresii niciodată, dar le poți diminua, le poți controla, le poți doza.  Audra se reflectă în tine, dar ceea ce vezi e alegerea ta.

- Care e abordarea corectă? întreb sceptică. 

Nu răspunde, ci doar alege în liniște o pensulă și se îndreaptă cu pași calculați către mine. Se poziționează în  spatele meu, își pune pensula după urechea stângă prinzând și o șuviță din părul auriu sub acesata. 

- Desenează un cireș, îmi ordonă pe un ton calm. 

Nu protestez, ma supun rapid cerinței. Prind cea mai groasă pensulă între degete, îi inmoi vârful în ceșcuța cu apă apoi precum un vultur o duc vijelios spre culoarea scoartei de copac. Am de gând să o folosesc pentru a schița trunchiul și crengile cireșului. Odată ce pensula atinge pânza observ că imaginea proiectată în mintea mea nu se aseamănă cu cea din fața mea. Mâna nu ascultă creierul în modul în care mi-aș dori să se întâmple. Iulian îmi supraveghează evoluția artistică în liniște. Probabil se amuză copios de cireșii mei utilați. 

- Dacă vrei să zbori precum un fluture nu te zbate ca un cocoși, îl aud spunând dintr-o data prinzându-mi mâna în care se afla pensula și îndepătând-o de pânză. 

Mă răsucesc pe călcâie pentru a-i vedea privierea, dar uit că am mâna dreaptă imobilizată de a lui și scot un geamăt de durere. Îmi eliberează încheietura și contininuă. 

- E nevoie de mișcări scurte, nu ample. Trebuie să construiești cu pași mici și răbdare forma pe care vrei să o creezi. Pensulele mari te impiedică să te ocupi de detalii. Nu încărca pictura cu prea multe obiecte, o să  ai impresia că nu sunt potrivite și că pictura a eșuat. Cel mai important e să pictezi cu încredere.