Mesajele primite de la ea

Ajută-mă, mamă.

M-au trezit chiuiturile copiilor ce se jucau pe drumul de lângă casa noastră. E ciudat să aud sunete atât de diverse. Sunt mult prea obișnuită doar cu freamătul personalului medical al spitalului de psihiatrie. Acum vuietul copiilor, mârâitul motorului mașinilor ce se grăbesc spre muncă, oalele mamei, mi se relevă ca unui copil în primele luni de viață. Le redescopăr și mă bucur de fiecare în parte.

E trecut de ora 7.00 am. Ora la care trebuia să se deschidă ușa pentru a mi se administra pastilele. Rămân câteva secunde cu privirea ațintită spre ușa, dar clanță nu se clintește. Respir adânc și decid să mă ridic.
Împing lent pătura ce îmi încălzea trupul, îmi pun papucii și mă pornesc spre fluieratul oalei sub presiune a mamei. Cobor scările și merg spre bucătărie unde o găsesc pe mama tocând ardeiul gras pierdută în gânduri. Era evident că nu era acolo decât trupește căci mișcarile îi păreau robotice.
- Mama?!
- Iubito?! tresare din visare.
- La ce te gândești atât de profund? întreb curioasă.
- Nimic special, scumpo, doar că... nu contează, mă bucur tare că ești acasă, schimbă discuția în altă direcție.
- Doar că? insist.
- Doar că noi doua am pierdut atât de mult timp, mă gândeam cum o să îl recuperăm de acum înainte, mărturisește cu un zâmbet forțat.
- Mama, avem tot timpul din lume. Niciodată nu e prea târziu și niciodată nu suntem prea bătrâne, încerc să o înveselesc.
- Uneori ești prea bătrân că să organizezi petreceri cu ceai alături de păpușile fiicei tale.
- Pregătește ceaiul, merg să o aduc pe Alina, o îndem în timp ce mă întorc pe călcâie ca să urc scările.
- Nu, nu acum. Stai jos, ajută-mă la gătit. O să avem petrecerea cu ceai mai pe seară, îmi stabilește programul rapid.
Îmi întinde un bol cu morcovi și îmi ordonă "curăță morcovii și apoi să îi tai în bucățele mici". Execut ordinul în liniște fără ca niciuna dintre noi să simtă nevoia unei discuți.
- Am terminat, o anunț.
Inspecteaza cu privirea morcovii și îmi întinde un alt bol, cu ceapă de această dată. Execut în tăcere și această nouă sarcină. Desprind cu grijă stratul protector al legumei până ajung la interiorul ei alb. Poziționez cuțitul la mijlocul cepei și împing lama spre masă. Separtă în două bucăți egale ceapa începe să degaje vapori ce îmi fac ochii să lăcrimeze. Iar lacrimile pornite din cauza cepei se transformă rapid în plâns real.
- Iubito, ce se întâmplă? întrebă mama vizibil panicată.
- Nu mai suport tăcerea și presiunea dintre noi, mamă. Spui că vrei să recuperăm timpul pierdut împreună, dar tot ce vrei e să mă ții ocupată și să mă monitorizezi. Asta te-a îndemnat Andras ieri? aprope strig la mama.
- Nu am discutat cu doctorul tău de când ai ieșit din spital. În plus nici nu ne-ai oferit timpul necesar ca să putem veni să te luam de acolo.
- Cum adică nu ai vorbit cu el? A venit ieri aici, îți amintești? o testez suspicioasă.
- Nu s-a întâmplat așa ceva, recunoaște mama foarte sinceră.
- Îmi amintesc clar. La scurt timp după ce am ajuns acasă am...
- Ai adormit pe canapea, continuă mama propoziția.
- Vrei să spui că totul a fost doar un vis? mă asigur.
- Nu știu ce ai visat, dar te pot asigura că nu a fost real.

Simt cum frustrarea și confuzia mă cuprind așa că prefer să nu mai pun alte întrebări, ci să merg în camera mea. Capul îmi vâjie și mă întreb de ce încep să îmi creez scenarii. Îmi e teamă să nu fac un nou atac de panică. Cred că persoanele cunoscute îmi pot oferii siguranță și asta e tot ce am nevoie. De aceea îmi creez aceste gânduri, bula mea magică și sigură. Andras, Iulian ei îmi sunt mult mai familiari decât părinții mei. Ei îmi ofereau un spațiu sigur care îngradea depresia, anxietatea, nebunia. Ciudat este ca imaginile derulate în mintea mea pareau atât de reale, pline de speranță și încărcate cu fericire. Totul ca mai târziu să realizez că nimic nu e ceea ce pare. Toate sunt reale și toate sunt imaginare. Mă gândesc că poate nu era momentul potrivit să fiu externată. Poate nu sunt pregătită să mă întorc în societate. Poate nu mă pot reabilita și tot tratamentul a fost inutil.
Tot ce îmi doream era ca Andras să fie convins că nu sunt nebună, însă acum nu ma pot convinge nici pe mine.
După câteva ore în care am stat doar eu cu mine în camera copilăriei mele am inspirat și expirat de 3 ori apoi m-am ridicat triumfător. Am deschis ușa și am ieșit vijelios.
Lipită de peretele camerei mele, lângă ușa era mama mea ghemuită, așteptându-mă.
Era speriată, era plânsă și nu știa ce mi se întâmplă. Se gândea că o să ajungem de unde am plecat. Eu rănindu-mă, făcând crize nervoase. Rețeta perfectă pentru a rezulta o noua internare la psihiatrie. Sincer în monentele acelea nu eram departe nici eu de gândurile mamei.
-Mama, vreau să mă ajuți. Am nevoie de tine că să pot reîncepe noua mea viață. Nu vreau să mă ții ocupată sau să mă supraveghezi. Vreau să vorbim, să ne jucăm, să ne plimbăm, să ne descoperim.
- Nu stiu cum să îți fiu mama, a trecut atât de mult timp de când nu am mai avut rolul acesta cu adevărat. Tu nu erai aici, așa că totul parea doar onorific, declara dezamagită.
- Heei! Uită-te la mine. Să îmi fi mamă nu e un rol pe care l-ai dobândit printr-un casting. Mi-ai devenit mama pentru că ți-ai dorit să o faci. Sunt parte din tine. Nu trebuie să ai un scenariu ca să știi ce să faci, trebuie doar să simți. Ești cel mai important om. Fără tine eu nu eram astăzi aici. Tu ești puternică și de aceea sunt și eu puternică. Suntem conectate. Am nevoie de tine, mama.
- Te-am lăsat să ajungi într-o stare deplorabilă. Nu am facut nimic, te-am privit cum cazi și am plâns că nu am puterea să îți opresc căderea.
- Ai făcut tot ce ai putut. Singura vină e a mea că am ales o altă cale. Tu m-ai așteptat, eu nu am venit.
- Te-ai întors acasă, totuși.
- Exact cum ți-am spus "Niciodată nu e prea târziu", dar am nevoie de o mână care să mă țină și să mă asigură ca deși totul de prăbușește tu rămâi lângă mine.
- Când a dispărut Audra eu... eu nu am știut ce să fac. Credeam că o să jelești o perioadă apoi totul revine la normal. Niciodată nu am mai putut vorbi despre normalitate după aceea, dezgroapă brusc trecutul.
- Mama, te rog, ajută-mă să creez normalul despre care îmi vorbești.
- E vina mea! E doar vina mea! Nu am știu cum să acțiunez și doar am privit. Tu suferi din cauza mea, rostește printre lacrimi.
- Nu e vina ta, nu e vina nimănui. Așa a fost să fie, încerc să calmez situația luând-o în brațe.
- M-am învinuit încă din prima secundă și nu o să încetez să o fac toată viața.
- Du-te să aduci niște foi și pixuri. Hai la masă și să ne punem totul în ordine. Eu la spital când voiam să mă liniștesc îmi puneam gândurile pe hârtie. Am început să scriu o carte, chiar, îi soptesc după care mă desprind din îmbrățișare.
O văd pe mama cum pleacă fără vreun protest în căutarea lucrurilor solicitate de către mine ștergând-și lacrimile ștrengărește.
- Mama, îl poți una pe Andras, te rog? strig din bucătărie.
- Vorbim despre asta când vin cu foile, ma asigura ea.