Mesajele primite de la ea

Simt că o să mor

Încerc să deschid ușa în mod normal, dar aceasta pare blocată. Împing cu toată forța, o bruschez, dar fără rezultat, nici măcar nu se clintește. Orice moment e crucial și eu doar pierd vremea, trebuie să găsesc o altă soluție de a ieși din mașină și neapărat să chem ajutoare. Decid să sun la numărul pentru urgente, iar mai apoi să mă gandesc la un nou plan de a ajunge la fratele meu.
Încep investigarea tuturor buzunarelor pentru a indentifica locul în care se află telefonul, dar nu reușesc să-l găsesc. Simt cum inima îmi bate cu putere și tot calmul meu mimat până acum nu mai poate să îmi înăbușe spaima și îngrijorarea.
- Andras, Andras, mă auzi, încep să strig gâtuit, te rog spune orice, deschide ochii, orice... frațioare.
Din păcate exact cum mă așteptam Andras nu dă vreun semn că e conștient, aș vrea să merg să îi verific respirația. Am zeci de gânduri ce îmi zboară haotic prin minte, dar nu înfăptui niciunul de teama că aș putea agrava starea de sănătate a fratelui meu. Mă așez mai comod pe scaunul meu din dreapta și aștept, asta e tot ce pot face... să aștept și sentimentul acesta e al naibii de frustrant.
Aud doar sunetul respirației mele accelerate din cauza agitației și a panicii, dar câteva sunet în surdină mă acompaniază. Par note muzicale și cuvinte cântate înadins ca să se potrivească cu negativul, însă sunetul e înfundat și greu de descifrat.
- E Noha! constat exaltat.
Amintirea în care căutam o melodie de care să ne bucurăm în drum spre casă îmi străfulgeră, dintr-o data, în minte. Aceast detaliu mă ajută să realizez că telefonul e cel mai probabil pe sub scaune, scăpându-l cel mai probabil în timpul impactului.
Mă așez în genunchi pe scaunul pe care stateam cu fața spre bancheta din spate, apoi mă strecor atent printe scunele din fața ale mașinii.
Mă prăvălesc pe pernele scaunelelor din spate și raman așa câteva secunde pentru a-mi trage sufletul puțin. Norocul face să reuseșc să scot și telefonul ce era prins între scaun și ușă. Opresc melodia care derula ironic în acel moment "End of everything" și formez grăbit numărul pentru urgențe.
Îmi răspunde o doamnă puțin cam adormită după vocea morocănoasă și scazută. Mărturisesc că nu știu cu exactitate locul în care mă aflu, uitându-mă pe fereastră pentru a observa orice mic detaliu ajutator, însă niciun nume de stradă nu mi se arată. Povestesc puțin ambigu și încurcat accidentul, dar spun răspicat că fratele meu e rănit și avem nevoie de ajutot cât mai repede posibil. Doamna încearcă să mă liniștească trăgându-mă fără voia mea într-o conversație despre viața mea. După câteva schimburi de replici mă anunță că o echipă de salvare o să ajungă la noi în foarte scurt timp. Îi mulțumesc și îi urez o seară liniștită. Toți avem nevoie de liniște în viața noastră, o consider o urare potrivită și sinceră.
După ce telefonul rămâne fără ton îl așez grăbit în buzunar și încerc să deschid ușa. Spre surprinderea mea aceasta se deschise ușor, normal. O împing cu forță și ies precum un fulger alergând spre fratele meu.
Încerc să deschid ușa puțin neîncrezător, dar și aceasta se deschide normal, fară a fi nevoie să o bruschez.
-Andras, mă auzi? Sunt aici, frate, spun prinzându-i mana în a mea.
- Nu pot respira... îmi răspunde o voce răgușită peste câteva momente.
- Nu te mișca, o să ajungă imediat ajutoarele, îl încurajez. Mulțumesc zeilor că ești în viață.
- Nu îmi simt corpul, inima îmi pulsează haotic, continuă să rostească parcă ignorându-mi spusele.
- Nu simți niciun pic de durere? cercetez din ce în ce mai speriat.
- Simt doar că o să mor, mărturisește după care se așterne liniștea.
- Mai rezistă puțin, te rog, soptesc mai mult ca pentru mine.
Imediat cum închei propoziția se aude zgomotul pascuțit al sirenelor care sparge liniștea serii.
(...)
Un doctor mă cercetează atent în timp ce un polițist îmi pune întrebări necontenit. Răspund absent privându-l de detaliile pe care ar fi vrut să le audă. Empatizează cu mine văzând că nu îmi dezlipsesc privirea de la fratele meu și nu insistă.
- O să trec pe la spital mâine, sper să discutăm mai pe îndelete, mă anunță tânărul polițist.
- Da, răspund robotic în timp ce urc în ambulanță.

Ajunși la spital, mă așez pe un scaun și astept să mi se facă o radiografie. Doctorul de pe ambulanță a zis că nu prezint decât niste vânâtăi. Bine, de fapt le-a numit echimoze, dar prefer varianta clasică. Considera că este vorba de echimoze precoce apărute în urma traumatismului, dar tot trebuie să mă mai examineze. Aș scapa ca prin urechile acului, daca nu ar identifica nicio altă complicație în urma unui accident destul de violent.
Însă despre fratele meu nu pot spune același lucru. A fost așezat intr-un salon călduț și conectat la aparate. Au decis că respirația artificială e potrivită în cazul asta. Detaliul acesta mi-a dat fiori reci. Gândul că l-aș putea pierde pe Andras îmi întunecă mintea și îmi acelerează bătăile inimii.
Chiar în acel moment minte îmi este străfulgerată de un scenariu. Mi-o imaginez pe Amila în momentul în care a aflat că avionul în care se afla Audra a fost declarat disparut. E al naibii de dureros să realizezi că persoana pe care o iubești cel mai mult nu o să îți mai fie alături decât în amintiri.
Trebuie să rămân puternic pentru amandoi, mă îmbărbătez stergându-mi lacrimile ce se prelingeau pe obrajii uscați.
- E în comă indusă, puteți sta cu el în seara aceasta dacă doriți, mă anunță asistenta ce tocmai părăsea salonul.
- Mulțumesc, răspund grăbit.
Aș fi vrut să îl supraveghez toată noaptea, dar corpul mă tradează. Îmi las capul greu de gânduri să cadă pe marginea patului, îl încadrez cu brațele pe care le folosesc pe post de pernă și adorm alături de fratele meu.
Nu aud niciun sunet în jurul meu până când mâna medicului tocmai intrat în salon se lasă ușor pe umărul meu.
Tresar ca ars neștiind unde mă aflu. Îl privesc pe fratele meu și realizez că nu a fost doar un coșmar, ci trăiesc un coșmar.
- E paralizat de la gât în jos, rupe tăcerea medicul scufundându-și privirea în fișele pe care le ținea în mână.
Îl privesc prelung șocat de vestea primită, dar o să ne descurcăm, o să fim mereu împreună, poate avem parte de un miracol.
- Din păcate și sansele de supraviețuire sunt infime, spune medicul cu voce egala.
- Trebuie să puteți face ceva, spun rugător mergând spre el.
Postura lui rămâne fermă, pare lipsit de sentimente. Îmi spune cu atât de multă ușurință că fratele meu nu o să mai fie printre noi încât simt că tristețea mi se transformă în furie.
- Cel mai bine ar fi să îl deconectăm de la aparate chiar astăzi, așa o să aveți șanasă să vă luați rămas bun, mă îndrumă doctorul cu vocea la fel de egală, fără pic de resentiment.
- Poftim?! trântesc cuvântul nervos până peste margini.
- După ce îl deconectăm o să fie treaz pentru câteva ore înainte să plece, mai târziu e posibil să nu mai existe această variantă. Decizia vă aparține, domnule, rostește calm cuvintele în timp ce părăsește salonul.
Sigur a observat în privire furia ce îmi face sângele să clocotească și a plecat pentru a evita un conflict.