Mesajele primite de la ea

Încă un bilețel

*Amila
 

Am împlinit deja 28 și parcă abia acum încep să trăiesc. Da, sunt speriată de bilețelul și cadoul surpriză găsit ieri în fața ușii, dar jur că niciodată nu m-am simțit mai în viață ca acum. În sfârșit am reușit să mă detașez de trecut, să nu îl mai las să mă controleze. Mi-am pierdut prea mult timp prinsă în trecut, e momentul să îmi construiesc viitorul. O să fiu atât de mândră de femeia pe care o văd în oglindă deoarece am trecut prin iad că să devin ea.

Cobor scările în grabă deoarece stomacul protestează zgomotos. În bucătărie nu e nimeni, masa e goala și ferestrele închise. Măresc pasul spre ușa care dă în grădină pentru a inspecta perimetrul, dar nici urmă de părinții mei prin zonă.
Cel mai probabil au plecat la serviciu realizez privind spre ceasul care atârna lângă frigider. Era ora 11 dimimeața. Nu am mai dormit până la ora aceasta de ani de zile, programul meu medicamentos mă obliga să fiu trează odată cu spargerea zorilor.
Sunetele produse de către stomacul meu se accentuau așa că am abandonat călătoria printre amintiri și am mers țintă spre frigider.
Spre bucuria mea aveam deja pregătită o farfurie delicioasă pentru micul dejun. O prind cu o mână, iar în cealaltă iau sucul de portocale și pornesc spre masa din bucătărie. Le așez pe masă și pornesc în căutarea unui pahar. Înșfac un pahar incolor decorat cu mici flori portocalii. Mănânc în cea mai mare grabă și ademenită de vremea însorită decid să ies în gradină și să las curățenia pe mai târziu.
Privirea îmi zboară spre casa unde cândva îmi petrecea cele mai multe ore din viață, locul unde puteam să fiu copil, să fiu matură, să plangă în pace, unde puteam să fiu orice doream fără să mă tem că o să fiu judecată. Casa Audrei era acum îmbracată de plante ce se cățărau pe zidurile încă puternice ale acesteia. De când m-am întors acasă nu am privit nici măcar pentru o secundă spre locul preferat al copilăriei mele, până acum.
Simt un nod în gât când zeci de amintiri îmi trec prin cap și râsul melodios al Audrei îmi inundă urechile.
Mă ridic robotic și mă îndrept spre micul gard viu ce despărțea cele două propietăți.
"Mi-e atât de dor de tine", șoptesc printre dinți. O lacrimă mi se desprinde jucăușe și alunecă pe obraz. O șterg ștrengărește cu mâneca pijamalei și îmi las privirea, acum încețată, să inspecteze fiecare colțisor al curții.
E destul de ciudat că nimeni nu a cumpărat propietatea, poate părinții ei voiau să o păstreze ca amintire, un loc memorial al fiicei lor.
Mă bucur cumva că au ales să păstreze casa, o mare parte a vieții mele e încă prinsă între zidurile acelea.
Privesc pierdută câteva minunte bune spre cladire când o umbră mă face să mă cutremur. O umbră pe care o zăresc la etaj, trecând pe la fereastra unde era cândva camera Audrei.
E posibil să mi se pară, lumina joacă feste mai mereu, dar imaginar sau nu mi-a făcut inima să bată cu putere.
Mă întorc pe călcăie și într-o nebunie de moment decid să merg mai aproape pentru a verifica caile de acces în casă. E posibil că un om al străzii să o fi găsit-o ca pe un dar binevenit, însă nu o să permit ca aceasta să fie vandalizată. Blochez orice alt gând nebunesc ce putea fi creat de mintea mea într-un exces de adrenalină. Nu o să permit ca mintea mea să mă încătușeze, cel putin nu din nou. Ajunge cu visele și speranțele ce îmi hrăneau sufletul și îmi alimentau nebunia, mă bazez doar pe veridic si palpabil, doar pe real.
Ajunsă la ușa din față mă încalț cu prima pereche de adidași pe care o văd. Norocoșii adidași ce au onoarea să mă însoțească la plimbare astăzi sunt o pereche de Nike. Aceștia erau cândva albi, acum de un roz pal decorați cu floricele mici albastre. E uimitor ce poate face imaginația și câteva cutii de vopsea din încălțămintea mai veche. Puțină muncă și ai o pereche reinventată pregătită de plimbare.
Leg șireturile la glezne, modul meu tipic de a le prinde încă din copilărie și deschid ușa rapid.
Imediat cum ușa se deschide observ în spațiul dintre podea și baza acesteia o bucată de hârtie. Cel mai probabil cineva a dorit să o introducă pe sub ușă, dar din cauza spațiului strâmt a eșuat reușind doar să o blocheze.
Mă aplec, o ridic și o deschid într-un suflet.
"Bună dimineața, frumoaso! Sper că ți-a plăcut cadoul meu de ieri. Știu, meriți de 1000 de ori mai mult și îți voi oferi, dar toate la timpul lor. Voiam doar să îți spun că ești la fel de minunată în pijamale și cu parul răvășit precum ești într-o rochie de gală. Se spune că frumusețea e în ochii privitorului, dar nu știu ce să cred.
Amila, treci mai des prin fața casei mele."
Exact ca și în ziua precedentă privesc panicată în toate părțile parcă așteptând să văd pe cineva privindu-mă. Nu e nimeni pe stradă, nu e nimeni în jur, iar constatarea aceasta mă face să mă cutremur.
Sunt convinsă că un psihopat mă urmărește. Mă baricadez în camera mea. Așez scaunul și câteva perne în ușa camerei pentru a-mi oferi o doză minimă de siguranță. O să le povestesc totul părinților cu lux de amănunte când o să se întoarcă acasă. Nu au cum să suspecteze asta ca fiind o altă perioadă sensibilă a mea deoarece am dovezi palpabile.

Timpul trece atât de greu. Închisă într-o cameră singură nu e o amintire prea plăcută de a mea, iar acum scena se repetă. Apropo de asta ar fi liniștitor să vorbesc puțin cu Iulian.
Caut numărul în agendă și îl apelez. Niciun răspuns. Probabil e la muncă și nu poate răspunde, o să mă sune el cu siguranță.