Mesajele primite de la ea

Audra

Scot ca arsă creionul rozaliu din gură analizându-l suspicios și un chicot scapă fără voia mea. Deschid gura mușcând aerul ca și cum am nevoie de o doză mai mare de oxigen. Apoi mă întorc la proza mea. "Doar nu o să scrii un roman fluviu doar cu gânduri" îmi spun în sinea mea începând să scriu aproape robotic.
E timpul să ne întoarcem la "Big Bang". În copilărie eram cel mai vesel și energic copil de pe strada mea sau cel puțin așa declarau vecinii mei în timp ce îmi ofereau boboane. Vecina Audra era preferata mea. Pe vremea aceea avea doar 25 de ani. O tânără carismatică ce afișa un zâmbet larg mereu. Pe atunci credeam că așa era construită fața ei, zâmbitoare precum cea a Joker-ului. Mult mai târziu însă am aflat că Audra nu era mereu așa de fericită precum voia să credem. Avea probleme și griji precum orice om, dar niciodată nu m-a lasat să văd asta. A avut o copilărie inundată de grijile, problemele și nervii părinților. A trebuit să participe și să asculte ședințele interminabile ale părinților ei despre ceea ce nu își permitt si ce e indispensabil să procure. Era mult prea mică pentru a vinde limonadă ca să cumpere un nou prăjitor de pâine, dar că să aibă micul dejun preferat, gem de vișine întins pe un pat de unt a trebui sa o faca. Toți copii vindeam limonadă pentru a putea cumpăra dulciuri mai târziu, ea niciodată nu și a permis luxul acesta. De aceea Audra mă invita zilnic în casă și îmi oferea prajituri, dulciuri și povești fermecate citite din marea carte cu povești ținută raftul de sus. Îmi era ca o sora mai mare. Mă iubea, știu acest lucru și eu o iubeam la fel de mult. O vedeam în privirea ei și o simțeam în îmbrățișările ei. Era modelul meu în viață. Îmi iubeam mama bineînțeles, este un om excepțional, însă legătura mea cu Audra era altceva.
Ani la rândul fugeam la ea după școală așteptând cu interes să îi aud vocea caldă și melodioasă povestindu-mi despre pasiunile ei. În fond, despre pasiunile noastre. Am început să îi împărtășesc pasiunile din dorința de a petrece mai mult timp cu ea, din dorința de a face să își dorească să aprofundăm subiectele și astfel să nu sesizăm cum zboară timpul. Cu toate astea motivul principal izvora din teamă, din frica să nu o pierd. Gândeam că poate o să devin plictisitoare și o să înceapă să se plictisească de mine.
Audra mi-a devenit cea mai bună prietenă în adolescență și discuțile noastre erau mult mai diverse ducând uneori la analize psihologice. Băieți, note proaste, colege enervante erau doar câteva subiecte discutate la bârfă după școală. Chiar dacă aveam deja 16 ani nu există o singură zi în care să nu primesc porția dulce. Obișnuia să-mi spună că dulcele se duce în inimă și ea e cea care îmi ține inima caldă și bună. O spunea pe un ton poznaș luând o alură sarcastică, dar jur că asta era adevărul. Ea era mai mult decât orice altă persoană cunoscută de mine la acea vreme. Într-o zi de vară, jumătatea lui iunie, aproape timpul vacanței mari am avut o experiență marcantă. Prietena mea din liceu a devenit iubita băiatului de care eram îndrăgostită încă de la gradiniță. Julieta, era cea pe care o numeam prietena mea. Bine, cel puțin până în momentul acela. Simțeam cum cerul se prăvălește peste mine strivindu-mă ca pe o muscă. Bineînțeles că am mers să discut cu Julieta, dar răspunsul ei a fost radical "ne iubim, ce vrei?"
Ce voiam? Ei bine, voiam doar să discute cu mine, să mă mintă în cel mai frumos și pervers mod. Preferam orice, dar nu cele auzite. Mi-a întors spatele după remarca aceea și niciodată nu ne-am mai putut privi în ochi. Nu cred ca i-a părut rău vreodată, dar știu că trebuie să te bazezi mereu pe Karma. După o săptămână de miere, dragul Andrei a părăsit-o pentru o nouă partidă.
Audra numește această întâmplare ițele destinului. Andrei era un fuckboy, un afurisit fustangiu cu un chip angelic și corp lucrat. Un trandafir. E frumos, dar înțeapă. Datorită Audrei am trecut relativ repede peste. "2-0 pentru mine. Nu am pierdut nimic, doar s-a făcut curățenie în viață". Din momentul acela nu am mai lăsat niciun băiat în jurul meu. Am ridicat ziduri pentru a-mi apăra inima. Nu a fost o mișcare înțeleaptă, ci doar autoconservare. Cel mai puternic impuls al omului e cel de supraviețuire, iar cea mai mare temere a mea era durerea, fie fizică sau psihică. Băieții provoacă iluzii, creează un paradis până se plictisesc și te lasă să cazi într-un abis. Te împing fără vreo veste sau remușcare. Nu am vrut să experimentez asta așa că timp de zece ani m-am convins să nu mă îndrăgostesc. Am reușit, dar am pierdut multe trăiri și sentimente adolescentine, pe care uneori le regret.
Însă cea mai dureroasă zi nu a fost cea în care am realizat că l-am pierdut pe Andrei, ci cea în care Audra m-a anunțat că o să meargă în vizită la părinții ei. Ea niciodată nu a părăsit orașul. Timp de 17 ani prietena mea mergea doar la job și facultate, apoi se întorcea acasă. Era îndrăgostită de călătorii, dar niciodată nu a avut curajul să plece singură. Nu din nou singură. Era mult prea dureroasă plecarea, fie ea și pentru relaxare. Ultima dată când a plecat dintr-un loc în altul nu s-a mai întors la punctul A. Cel puțin nu până în ziua aceea.
M-a anunțat cu un zâmbet radiant că părinții ei s-au împăcat, își doresc o reuniune la masa de prânz din acel weekend. Audra nu s-a gândit nicio secundă, a raspuns imediat "O să fiu acolo!". A cumpărat un bilet de avion la 15 minute de la închiderea apelului. Voiam să merg cu ea, aveam un sentiment ciudat legat de plecarea ei bruscă. Poate era doar din cauza faptului că eram obișnuita ca ea să fie mereu aproape. "Sunt doar 2 zile, o să treacă repede. Are nevoie de pansamentul acesta" am gândit îmbrățișând-o strâns. Aproape îi simțeam bătăile inimii contopindu-se cu ale mele. Ambele inimi accelerau bătând într-un ritm alert. Eram speriate amandouă, dar ne aveam una pe cealaltă și asta era cel mai liniștitor gând din lume.
Ne desprindem lent din strânsoare. Mi-am ațintit ochii în pământ și am soptit "Ai grijă, te rog!". Audra mi-a prins mâna stângă, acea mâna pe care aveam tatuaje identice, a strâns-o cu putere spunând autoritar "Nu moare nimeni! Știi că o să alerg spre tine toată viața...Tu ești adevărata mea familie, sora mea". Nu mi-am putut stăpâni emoțiile așa că am lasat lacrimile calde să-mi mângâie fața. "Știu. Sună-mă când ajungi! " i-am ordonat în timp ce îmi ștergeam lacrimile ștrengărește.
"Să trăiți!" a răspuns pe un ton amuzat acompaniat de un chicotit scurt.
Ne-am zâmbit și am plecat spre casă închizând ușa în spatele meu. A fost ultimadată când am văzut-o pe Audra.  Chipul ei din acea zi mi-a rămas impregnat în memorie. E ultimul lucru la care mă gândesc înainte să adorm.