Mesajele primite de la ea

Visele

Cred că am băut-o pe toată. Mi-am pierdut controlul asupra minții undeva pe la jumatatea sticlei. A fost atât de plăcut sentimentul de euforie, de detașare. Am mers printre nori fără să mai simt cum greutățile și gândurile mă trag spre sol.
Încerc să deschid un singur ochi. Trebuie să îmi pun toată puterea pentru a reuși să duc la final această misiune. Îmi simt ploapele ca de plumb.
O rază de lumină mă orbește atunci când deschid ochiul obligându-mă să-l închid rapid la loc. E ok, am trecut de zeci de ori prin încercarea de a mă trezi după ce am băut până mi-am pierdut cunoștința. De multe ori, de prea multe ori am repetat aceleași gesturi. Obsedant ca și cum eram blestemată să retrăiesc iar și iar aceeași zi până realizez unde greșesc. Ceva lipsește, totuși. De această dată nu simt starea de greață ce mă ține aplecată peste wc ore în șir. Vomitând toată băutura din seara precedentă, apoi doar suc gastric. E o stare oribilă să simți că trebuie să îți golești interiorul, dar să fii complet gol pe dinauntru. Să simți că se rup bucăți din tine. Să simți aceea durere ce îți fâșie stomacul și rămâne acolo chinuindu-te.
- Amila, ți-am adus supă.
Aș recunoaște vocea aceasta dintr-un milion. Vocea mamei. E calmă și caldă ca și cum nu aș fi dezamăgit-o iar. Nu vrea să îmi arate, dar o știu pentru ca m-am dezamagit și pe mine.
- Nu pot deschide ochii, mama. Încerc să amân amețeala și durerea ce o să se răsfrângă asupra capului meu, recunosc cu vocea stinsă.
- Trebuie să mănânci ca să prinzi putere, mă îndeamnă.
- La naiba, mama! Sunt beată, nu bolnavă. Nu te mai preface că totul e bine și normal, răbufnsc, dar îmi păstrez ochii în întuneric.
- Nu mai ești, scumpo. Ești mahmură, mă corectează pe un ton poznaș încercând să mă destindă.
- La naiba cu tot! îmi continui revolta. M-am întors fix de unde am plecat, să mă ia...
- Taci, Amila! țipă mama întrupându-mi înjurătura. Suficient! Am înțeles, o să ies. Te las să te liniștești.
Recunosc că am tresărit la auzul vocii ei ridicate, la tonalitatea ne mai auzită din gura ei. Am rămas în tăcere până am auzit ușa închizându-se.
- La naiba! zic ca pentru mine lovind cu pumnii salteau ce-mi susținea corpul aproape inert în momentul acesta.
Am uitat complet că mama nu suportă să-l aduc pe cel rău în casă. Când eram mică obișnuia să îmi spună că atrag răul asupra mea atunci când îi strig numele. Că devenim prieteni și mă va atrage spre pierzania sufletului. "Tu îl strigi, iar el nu ezită să vină. Cu cât e mai des în jurul tău cu atât are mai multă influență."
Nu a fost niciodată o femeie smerită, dar crede în Dumnezeu și încearcă pe cât se poate să traiscă în armonie cu poruncile Acestuia. Eu nu mi-am mai pus de mult timp întrebări despre cum o să fiu pedepsită de El pentru păcate și nerespectarea porunciilor, cred ca deja mă pedepsește...

Trec ore bune în care sunt doar eu și liniștea. Am încercat din răsputeri să adorm, dar nu e cu putință. Cred ca e momentul să îmi înfrunt durerea de cap și să ies afară. Căldra soarelui e precum o îmbrățișare de care am nevoie.
Tocmai când ajung la final cu proiectarea în minte a schițelor misiunii "îmbată-te cu razele soarelui" se aud două bătăi în ușa camerei mele. Bătăi rapide și sfioase, după care 10 secunde de liniște urmate de alte două bătăi, de data aceasta mult mai curajoase.
- Nu mai bate și intră odată! strig cât pot de tare.
- Îmi pare rău, nu am vrut să te supăr, îmi răspunde o voce cunoscută.
- La dracu'! las să îmi scape. Ca un reflex al vinovăției îmi acopăr gura cu mâna stângă. Nu vreau să o supăr pe mama din nou.
Deschid ochii lent pentru a mă convinge că e auevea ceea ce auzisem. Simt cum sentimentul de amețeală se instalează. O tortură lentă pe care trebuie să o îndur, eu am ales-o. Întorc capul spre direcția de unde s-a auzit vocea anterior. Simt cum tot capul îmi vâjâie. Tâmplele mă apasă greoi. Întreaga încăpere imită fidel rotațile Pământului făcându-mă să vreau să vomit. Încerc să stăpânesc din răsputeri acest impuls al stomacului meu.
- Te văd, puțin cam... mișcat, recunosc și scot un chicot scurt.
- Cred că mai bine te întinzi la loc, merg să aduc o pastilă se jos, mă anunță.
- Știi ce e ciudat? îl întreb înainte să plece.
- Ce anume?
- Că de data asta sunt conștientă că e doar un vis, dar durerea asta e a naibii de reală.
- Vis? Suntem cât se poate de reali, spune în timp ce se apropie de mine. Ajuns lângă pat îmi pune mâna pe frunte pentru a-mi verifica temperatura, uitând complet, parcă, că voia să plece după pastile cu o secundă în urmă.
Îi resping atingerea rapid.
- Nu o să mai cad în jocul acesta iar, îl anunț triumfătoare.
- M-a sunat mama ta, schimbă subiectul așezându-se pe marginea patului. De fapt, l-a sunat pe fratele meu, i-a mărturisit că e foarte îngrijorată din pricina ta, mă pune la curent.
Se oprește și mă privește lung de parcă așteptă o confirmare. Dacă o așteaptă nu o să vină. Simt că îmi explodează capul și dacă nu pleacă curând o să îi stric hainele acestea frumoase, cu siguranță.
- Tonul vocii mamei tale l-a făcut să se îngrijoreze de alegerea făcută și m-a trimis să verific, își continuă monologul. Sincer să fiu, m-am bucurat că mă trimite pe mine. Voiam să mă asigur că ești bine. M-am tot gândit la tine din clipa în care....
- Taci odata! îl întrerup și pleacă din calea mea, îl avertizez.
Îmi respectă ordinul și eliberează calea. O zbunghesc spre baie. Stomacul meu ajunsese la limită, iar eu nu îl mai puteam opri.

Deși am plecat minute bune din cameră, el e încă acolo. Și-a reluat poziția pe marginea patului și așteaptă.
- Nu te vreau nici pe tine și nici pe fratele tău în visul meu. Subconștientul meu crede că m-am atașat de voi, dar nu e așa. Doar m-am obișnuit cu voi. Erați ceva sigur atunci când totul era nesigur în jurul meu. Vreau să se termine acum!
- Nu visezi! De ce insiști cu asta? învestighează calm.
- Dacă nu e un vis, de ce ești aici? Cum de ești aici? rabufnesc.
- Datorită mamei tale. Își făcea griji pentru tine, la fel și eu.
- Tu? întreb batjocuritor. Nici măcar nu ai venit să mă vezi când am plecat.
-Aveai  o rochie albastră și teneși albi. Un zâmbet de care nu trece zi în care să nu îmi fie dor. Credeam că e mai bine să nu amestec ceea ce simt cu profesia.
- Iulian, mă scoți din minți! Mă descurc, sunt bine, acum pleacă, îi ordon.
- Nu așa pare.
- Nu te uiți de unde trebuie. Nu există niciun fel de sentiment între noi, i-o tai scurt. Îți mulțumesc pentru că te-ai purtat frumosc cu mine, mă întorc pe călcâie și cobor scările în căutarea mamei.
Data trecută m-am trezit după ce am plecat spre bucătărie, trebuie să meargă și acum. Ziua asta devine prea confuză și ciudată ca să fie reală.