Mesajele primite de la ea

Furtuna

Mi-a trebuit mult... mult prea mult timp ca să înțeleg că furtunile nu aduc mereu mizerie în viață, uneori vin ca să curețe. Exact despre asta a fost și furtuna mea, uraganul Audra.
Au trecut 10 ani de la prima adiere de vânt din viața mea, iar acum parcă uraganul s-a liniștit aproape total.
Astăzi fac primul pas spre reconstrucția mea.
"O să fie bine, o să fie al naibii de bine!" mă încurajez în gând în timp ce  dezbrac hainele albe.
O domișoară frumușică, dar nu prea vorbăreață mi-a adus o rochie albastră și o pereche de teneși albi. O trag pe mine entuziasmată de degândul că o să plec din vidul acesta alb. O să am ocazia să fiu din nou parte a societății.
Mă așez pentru ultima dată pe marginea patului camerei 22 pentru a-mi lega șireturile. Nu am mai purtat altceva decât papuci de atâta amar de timp încât am nevoie de câteva secunde de gândire înainte de a face funde din cele două ațe  ce atârnau lângă adidași.  Imediat cum termin cu încălțămintea mă ridic în poziția repți, îmi trec mâinile peste rochie pentru a o aranja și ies vijelios pe ușă. Cobor scările lent scanând cu privirea întreaga încăpere. Nici urmă de Iulian, doar tipa de la recepție ce îmi urează drum bun și sănătate imediat cum termin de semnat niste hârti întinse de aceasta. Mă urc în primul taxi pe care îl vad, îi spun destinația șoferului, dar chiar înainte de a porni îmi amintesc că nu am cu ce să plătesc cursa. Mă scuz rapid și ies din mașină rușinată.
"O plimbare e bine venită pe o vreme așa primăvăratică", constat pornind la pas spre casă.
După un drum de 1 ora jumătate ajung în fața casei copilăriei mele.
Închid ochii și îi strâng până când mi se evidențiază câteva riduri în colțurile exterioare ale acestora. Inspir puternic parcă trâgând în plămâni tot aerul din jur. După care riduc mâna încleștând degetele pentru a bate în ușa de la intrare.
Nu e nevoie de mai mult de o bătaie ca mama cu părul său lung castaniu, prins într-o coadă de cal, ochii albaștrii sclipitori și zămbetul acela uriași pe care mi-l amintesc prea bine să deschidă ușa. Nu apuc să spun niciun cuvânt, de fapt nici nu cred că era de nevoie de vreun cuvânt. Mama mă strânge în brațe lăsându-și lacrimile să îi alerge stinghere pe față. Mă cuibăresc la pieptul ei călduț și șoptesc "iartă-mă!".
Nu primsc confirmarea iertării, ci doar un rapid "Te iubesc!".
- Amila!? spune o voce răgușită
- Tată!
- Ce frumoasă ești, exact ca mama ta!  exaclamă furându-ne amândurora un zâmbet.

Iată-mă la masă cu părinții mei. E un sentiment așa de ciudat să fii acasă și să simți că nu ești în locul potrivit. Fețele lor atât de familiale cândva mi-au devenit acum noutăți. Le scanez fiecare milimetru de piele, atentă sa nu ratez nicio porțiune. Le compar cu amintirile recurente. Anii și-au pus amprenta asupra lor, iar acțiunile mele doar au grăbit procesul. Văd căteva fire albe în părul mamei. Nicio altă femeie cunoscută nu are un păr mai frumos decât ea. Bine, cel puțin în tinerețea ei. Ridurile i se înfățișează la cea mai mică grimasă, dar frumusețea parcă nu i-a fost știrbită. A făcut față unei vieți în care propriul copil se rănea, se ura și se izola. A îmbătrânit frumos, dar parcă prea rapid.
Mă rupe din reverie un ciocanit alert.
Tata se ridică promt și se îndreaptă spre ușă.
- Ciudat, nu avem prea mulți vizitatori, mărturisește mama.
- Poate au auzit de întoarcerea mea și vor autografe, încerc să destind atmosfera.
- Ah, să caut pixurile, îmi continuă ea gluma.
- Mi-am adus de acasă, vine răspunsul de la o voce bărbătească din spatele meu.
Nu era vocea tatălui meu, dar o putea recunoște dintr-o mie.
-Andras? sar ca arsă de pe scaun, întorcându-mă cu privirea spre ușă.
Îl priveam însă îmi era greu să îmi cred ochilor. Era îmbrăcat într-o cămașă gri închis, blugi negrii și adidași maro. "Unde îți sunt aripile, înger al morții?" îmi spun în gând fixându-l cu privirea.
-Bună! exclamă vesel afișând un zâmbet larg. Sunt Andras, după cum a spus și Amila. Am fost doctorul ei, dar nu mi-aș putea asuma toate meritele. E o fată extraordinar de puternică.
- Vă mulțumim nespus, domnule, spun părinții aproape sincron. Vă rog să serviți cina împreună cu noi, îl invită mama.
- Ce cauți aici? Vrei să mă închizi iar? le tai cheful.
- Amila, am venit să văd cum te simți, e datoria mea, mărturisește el arătând cât se poate de sincer.
- De ce ești îmbracat în civil? îmi continui investigația. Remarca aceasta a stârnit râsul tuturor.
- Vă rog să luați loc, intervine mama făcându-mi și mie semn să urmez îndemnul.
De ce nu e Iulian aici? Nu l-am văzut nici la spital, iar acum nu mă caută. Oare Andras e aici pentru a-mi transmite un mesaj de la el? Iar l-a trimis pe demonul asta. Nu era suficient tot timpul petrecut cu el? Nu a zis el că dacă mă vindec o să scăpăm amanândoi de acea întrevedere neplăcută? Ce naiba se întâmplă? Nu vreau decât să reiau blestemata asta de viață, în liniște. N-au trecut nici 25 de ore și deja doctorul e la mine în casă, iar eu îmi pun zeci de întrebări înebunitoare.
- Sunt liber astăzi, zice Andras într-un târziu înfulecând plăcinta cu brânză a mamei.
- Bine, răspund și mă ridic de la masă.
Nici bine nu am iesit în grădină căci sunt urmată de Andras. Aș fi vrut să țip la el și să îi spun să stea cât mai departe de mine, dar el m-a lăsat să plec și gândul acesta mă împiedică să o fac.
- Știu că nu vrei să fiu aici.
- Nu e vorba despre prezența ta, recunosc.
- Ci despre absența altcuiva, completează.
- Am sperat că o să vină să își ia rămas bun. Credeam că avem o legătură, dar sunt obișnuită ca băieții din jurul meu să nu...
- Și eu speram că o să vii să îmi spui că pleci, mă întrerupe.
Vorbele lui mi-au străfulgerat întreg corpul.
- Am fost dur cu tine pentru că job-ul meu e să vindec, iar tu nu aveai nevoie de lingușiri, ci de un bărbat puternic.
- Să nu crezi că te urăsc, din contră, eu îți sunt recunoscătoare... mărturisesc cu jumătate de gură privindu-l în ochi.
- E a doua oară când faci asta.
- Ce fac? întreb confuză
Își unește degetele cu ale mele și mă sărută fără vreun avertisment. E atât de cald și plăcut. Calmul lui se contopeste cu haosul meu. Mă invadează, mă domină. Nu îl resping, îmi aplec genele, ci doar mă las purtată de acel moment răspunzându-i la sărut.
- Mă privești în ochi, soptește eliminăndu-mi confuzia.
- Andras...
- O să plec acum, voiam doar să mă asigur că ai ajuns acasă bine. Voiam să îți dau bani pentru taxi, dar te-ai evaporat din spital.
- Așteaptă... poți să mai vii să îmi verifici starea câteva zile. Vreau să mă asigur că pot rămâne stabilă. îl îndemn în timp ce îl conduc spre ieșire.
- Ne vedem mâine la aceași oră. Vrei să îmi aduc și asistentul? mă testează demonul ce se afla în dreapta mea.
- Mi-ar face bine câteva fețe cunoscute până când încep să-mi cunosc vecinii, îi intru în joc.
- Nu cred că ai dreptate, conform statisticilor...
Mă ridic pe vârfuri și-mi lipesc buzele de ale lui înlănțuindu-mi mâinile în jurul gâtului său. Îmi presez puternic buzele câteva secunde, timp suficient ca el să le deschidă făcându-mi loc pentru un sărut. Nu îi răspund și de această dată, ci mă desprind eliberându-l.
- Statisticile s-ar putea să aibă dreptate, un cadru medical e suficient, spun întorcându-mă pe călcâie deoarece îi resimțeam prea aproape respirația lui sacadată.
Nu i-am văzut reacția deoarece mă porniesen deja către bucătărie. Am auzit doar ușa închizându-se în urma lui.