Mesajele primite de la ea

Ridica-te și strălucește

Nici nu ajung bine să pășesc pe prima treaptă ca să cobor că îi aud pașii grăbiți urmându-mă. Prefer să îmi păstrez privirea ațintită în jos și să mă concentrez asupra scărilor. Amețeala face ca totul să se învârtă făcând statul în picioare și pășitul o provocare.
Mă sprijin cu ambele mâini de perete și mă gândesc câteva secunde înainte să pun piciorul pe următoarea treaptă. Scara asta pare mai lungă ca niciodată, iar ritmul respirației lui nu îmi favorizează deloc coborârea. Se aude atât de clar încât îmi distrage concentrarea și așa cu probleme.
După vreo cinci minute ambele mele picioare se odihnesc pe podeaua casei. Mă simt obosită și slabită. Mi-aș dori doar un somn liniștitor.              Mă rezem de perete și mă las în jos.. Curând ajung în șezut și îmi strâng picioarele spre piept. Poziția aceasta îmi stârnește multe amintiri, cred că și lui. Îi simt prezența și îi aud respirația chiar dacă am evitat să privesc spre direcția în care se află.
Aud brusc trosnetul oaselor lui, semn că își schimbă poziția. Mereu îi trosnesc oasele când se lasă în jos. Tot corpul lui pare că îmi dă un imens semnal că e prin împrejurimi.
Mâinile lui calde se așează peste răceala mâinilor mele. Se simte familiar. Cu Iulian totul a fost atât de familiar, totul îmi amintea de Audra.
Ridic ochii în căutarea ochilor lui ce mă așteptau să îi descopăr. Pupila îi era mai mare decât în mod normal. Îi străluceau din cauza lacrimilor pe care nu voia să le elibereze, iar ai mei erau sticloși, nefocalizați. Mă făceau să par dezinteresată și rece precum temperatura resimțită la atingerea mâinilor mele. Însă nu asta era adevărul, alcoolul și lipsa somnului cauzau această imagine mincionasă.
- Amila, rupe tăcerea într-un final.
- Mă simt că în camera 22, las să îmi scape un zâmbet în colțul gurii.
- Știu că suferi din cauza Audrei, dar nu sunt alte lucruri sau persoane pentru care merită să trăiești?
- Nu vreau să mă sinucid, Iulian, răspund în grabă pe un ton dur.
- Dar o faci, mă corectează pe același ton calm specific. Acoolul în execes, depresia, singurătatea pe care o cauți, introverirea. Sunt doar câteva dintre armele cu care îți lovești zilnic corpul. Sunt picături de otravă pe care le versi consientă în propria cafea. Te sinucizi, doar că o faci lent și dureros.
Cuvintele lui au venit ca o avalanșă peste mine. Eram încă mahmură, capul îmi exploda și concentrarea mea era puțin peste 30%, dar înțelegeam ce vrea să sugereze.
- Nu o fac doar din cauza Audrei, mărturisesc. Nimic nu a mers așa cum trebuia, niciodată. Ea, Audra a fost singurul lucru bun din viața mea.
- De ce o faci? trece la subiect.
- Sunt un milion de lucruri pentru care merită să trăiesc, am atât de multe planuri, revin la prima lui întrebare. Parea că vorbim împreună și ne înțelegem separat.
Mă privește întrebător. Cu un gest din cap mă îndeamnă să continui să vorbesc.
- Uneori e mai ușor să mă cufund într-o lume unde nimic nu mi poate face rău. Cea mai mare temere a mea e să simt durere.
- Paradoxal! exclama indignat.
- Am fugit cu capul înainte spre frica mea, dar nu am învins-o. Nici la spital nu mă simțeam cu adevărat curățată, pregătită. Cred că totul se datora fratelui tău. Atitudinea lui mă obliga să fiu așa cum el se aștepta să fiu.
- Știam că Andras o să fie de ajutor, dar nu voiam să îți inspire frică.
-Nu e vorba de frică, Iulian, încerc să îi explic, dar renunț rapid la gândul acesta. O să am nevoie de ajutor, nu mă simt destul de puternică ca să mă lupt cu partea mea întunecată. Am mai cerut ajutor, apoi am alergat nebunește spre alcool. O să mai am multe scăpări și porniri de a bea...
- OK, o să te ajut!
- ... dar nu vreau să mă întorc la spital. Între patru pereți, singură, ne având prea multe obiecte în jur reabilitarea nu e chiar atât de grea. Adevăratul test e când ești înconjurat de toate tentațiile.
- Am spus că te ajut, sunt aici, nu-i așa? Îmi pasă de evoluția ta, vreau să ajut sincer. O să trecem peste asta, spune încrezător.
- Sunt un cobai? Vrei să rămâi pentru că mă vezi ca pe o provocare din punct de vedere psihiatric?
- Am întâlnit și mai rău, recunoaște și începe să râdă cu poftă. Ridică-te și strălucește, recită întinzându-mi mâna.
- Precum spunea Apollo din carul său de luptă, îl completez prinzându-i mâna.
Amețeala parcă nu mai e atât de violentă. Îmi pastrez echilibrul destul de bine, dar mă doare tot corpul îngrozitor. Mă îndrept sprr canapeaua din living și mă fac una cu marea de albastru a acesteia.
- Salve, Iulian! șoptesc când umbra lui îmi blochează lumina.
- Somn ușor, rostește în grabă și iese pe ușa din față.

La naiba, iar am adormit pe canapeaua asta, iar am visat un cadru medical de la spitalul în care am fost internată. Ciudat, Iulian la fel ca fratele său, Andras a ieșit pe ușa din față, oare ce înseamnă asta?!
Bătăi repetate mă distrag din gândurile mele. Deja vu!

-Amila, intru, mă anunță vocea lui Iulian.
Nu apuc să reacționez sau să procesez bine informația că deja acesta intra fără invitație în propria-mi casă. Era îmbrăcat lejer, un tricou pollo de culoarea soarelui, pantaloni scurți de un galben mai închis și adidași albi. Părul era prins strengărește, totul asortat cu un zâmbet larg. În mâna stângă avea un buchet de floricele micuțe și colorate, iar în cea dreaptă ceva ce părea să fie o pungă de cumpărături.
- Ești pregătită? mă verifică în timp ce se apropie pentru a-mi dărui florile.
- Ce se întâmplă? întreb vizibil confuză.
- Posibil să nu îți amintești din cauza ginului, dar nu e o problemă. Hai, ridică-te, mergem să pictăm, mă anunță mutând florile în brațele mele pentru a putea scoate conținutul pungii.
Scoate câteva pensule de diferite dimensiuni, pânză pentru pictură cu dimesiuni de 10x10 cm, am estimat eu. Zeci de tuburi de tempera ce conțineau o multitudine de culori și nuanțe. Sinceră să fiu, nici nu aveam idee cum se numesc multe nuanțe dintre acestea.
- Ai un recipient în care să punem apă? E bună și o ceșcuță, îmi mută atenția spre el.
- Cred că e în bucătărie, raftul de sus, lângă fereastră, îl ghidez. Eu iau punga, îl anuț urmându-l în bucătărie.
Sunt prea obosită psihic să încerc să îmi dau seama ce se întâmplă, pur și simplu o să mă las dusă de curent. Dacă e un vis, am de gând să mă bucur de el. Merit să îmi ofer șansa asta.