Mesajele primite de la ea

Explozia

A fost ultima dată când am văzut-o în forma ei fizică, solidă. Altfel, o văd zilnic. Nu există seară în care să nu adorm cu gând la ea. A fost, este și o sa fie întreaga viață cea mai bună parte a mea.
Niciodată nu am vorbit cu altcineva despre Audra si partea frumoasă a copilăriei mele. Sau cel puțin până acum 2 zile. Iulian nu mi-a cerut să vorbesc despre momente sau persoane care mă tulbură. El consideră ca am nevoie să îmi limpezesc gândurile și să mă calmez, să ma detașez. Însă sunt destul de sătulă de detașare și relaxare. De singurătate și liniște. Nu vreau să merg într-o peșteră și să mă comport precum un pusnic. Vreau să fiu înconjurată de zgomot, de oameni chiar daca asta imi provoaca durere. Vreau să mă deschid și să mă eliberez. Iulian e un baiat extraordinar, dar nu vede lucrurile din perspectiva mea. Se bazează pe date învățate în studenție. Rămân cu ochii ațintiți la buzele lui pline ce se mișcă energic. Nu disting cuvintele, nici măcar nu aud sunetele ci doar îi privesc nemișcată buzele parcă proaspăt rujate. Fiecare parte din el e perfectă. Toate celulele mele strigă de plăcere în preajma lui.

Nu știu despre ce vorbea sau dacă l-am întrerupt dintr-o prelegere profundă. Însă nu a părut deranjat de intervenția mea abuzivă.
- Știi, aveam o perioadă în care eram considerată exact în felul în care vrei tu să fiu.
- Cum vreau eu să fii? întrebă Iulian pe ton confuz
- Relaxată, fericită... nu apuc să termin propoziția căci mă întrerupe dur.
- Nu vreau să fii într-un fel anume. Nu încerc să te modelez după propria-mi dorință. Îmi doresc însă. Îmi doresc să fii împacată cu tine, să poți duce o viață în care să... cuvintele parcă i se opresc în gât, tace. Își drege glasul zgomotos, apoi liniște.
- În care să ce? insist
Se ridică brusc fixându-mă cu privirea "care să nu mă îngrijoreze". Parea că vrea să părăsească camera vidă, camera albă, însă se răzgândește și își reia locul pe pat.
- Nu mă refeream la diagnostic, euu... a încercat să explice momentul anterior
- Aș vrea să mă asculți... să auzi totul, de la început. Nu cred că intră în fișa postului tău, dar simt că ești prima persoană care trebuie să știe. schimb rapid subiectul în direcția dorită de mine.
- Nici să stau pe patul pacienților zilnic nu intra în fișa postului și totuși uite-mă aici, mărturisește vizibil amuzat.
I-am povestit de-a fir-a păr toată copilăria mea fericită și despre Audra. Ochii lui nu se dezlipeau de pe fața mea, el mă urmărea nemișcat. A intrat în lumea mea, era emoționat, era trist.
- Am mers acasă și am adormit pe canapea. Am dormit în jur de 3 ore. Când m-am trezit și am verificat telefonul aveam 2 mesaje necitite de la Audra. Mi-a scris că e nerăbdătoare să revadă locurile copilăriei. Că o să urce în avion și ne auzim în câteva ore. Am așteptat mesajul acela "Am ajuns!" toată noaptea. Nu l-am primit. Singurul mesaj primit a fost o notificare de la un site de știri. Lucru ciudat, nu eram abonata la niciun fel de site de știri. Nu îmi plăcea să aflu veștile triste deoarece la știri predominantă este această categorie.
Titlul știrii era "Avion dispărut de pe radar." Inima era gata să-mi sară din piept și am simțit un fior rece pe spate care îmi spunea că nu trebuia să o las să plece, nu singură. După ce am devorat cuvintele articolului ca pe niste gogoși calde am ieșit de pe site. Ei puneau în discuție situația avionului în care se afla Audra.
Îmi simt ochii inundați de lacrimi, genele îmi sunt umede însă lacrimile nu se desprind, nu se preling pe fața. Las telefonul jos și mă ridic greoi repetând absentă "dispărut". "Dispărut" doare precum loviturile a 1000 de cuțite ce te lovesc cronometric pe întreagra suprafață a corpului. "Dispărut" îți dă o speranță falsă că poate e încă e undeva acolo și așteaptă pe cineva, o salvare. O salvare care nu o să vină niciodată. E precum scenariul filmului Titanic când Jack a așteptat, dar a pierit așteptând. Niciun avion nu o să fie regăsit după ce este declarat dispărut sau cel puțin nu sub forma lui inițială.
"Prăbușit" simțeam că era mult mai potrivit. O singură lovitură letală în inimă. Speranța se spulbera precum nisipul în adierea vântului. Cu toate astea o poți însoți pe ultimul drum, îi poți fi alături exact cum merită.

Dialogul se transformase de mult timp în monolog. N-am sesizat că începusem să mă joc agitată cu degetele decât când am simțit mâinile calde ale lui Iulian apucându-mi mâna stângă. Atingerea lui m-a făcut să tresar și să-l privesc cu pupilele dilatate. Fața mi se făcuse precum ceara, iar buzele au rămas între deschise. Îl priveam pierdută în timp fără să clipsesc.
Așteptam un cuvânt din partea lui ca să mă tragă din amintirile în care eram prinsă. El însă a rămas tăcut. Îi simțeam doar caldura ce îmi topea mâna de gheață. Aveam nevoie de mai mult și parcă citindu-mi gândurile mi-a oferit. Mi-a tras trupul spre el înlănțuindu-mă cu brațele.
Totul îmi era atât de familiar. Îmbrățișarea, prinderea mâinii mele stângi. Toate erau gesturi făcute de prietena mea.
Toate acțiunile lui Iulian mă tulburau din nou. Mă faceau să retrăiesc ultimele clipe cu Audra iar și iar. Simțeam cum îmbrățișarea lui mă arde așa că am început să mă zbat căutând evadarea.
- Te rog să pleci, am spus cu voce tristă alergând spre cealaltă parte a încăperii.
- Mi-ai cerut să te ascult, aruncă mingea la fileu ridicându-se de pe pat.
- Știu, dar tu... te porți exact ca ea...mă simt... închid ochii, mă rezem de perete și îmi las corpul să se scurgă încet.
- Tu îți faci scenariul acesta în cap, ripostează el. Te simți rănită? continuă pe un ton ceva mai calm.
- Da, spun rămânând în poziția anterioară.
- Gesturile pe care le facea Audra le fac alte 7 miliarde de oameni. Toată durerea contunuă să se scurgă prin venele tale din vina ta, întelegi asta? aproape strigă spre mine pe un ton atât de autoritar. Total diferit de ce auzisem până acum de la el.
- Iulian, de ce nu înțelegi? șoptesc ca pentru mine.
- Am nevoie să mă lași să intru că să pot să cos rana ce sângerează constant, spune calm îndreptându-se spre mine.

De mult eram ghemuită cu genunchii la gură și ochii închiși lângă perete. Nu îl vedeam, dar îi simțeam prezența, îi auzeam respirația, pașii.
S-a așezat în genunchi în fața mea cuprinzându-mă din nou cu brațele.
- Lasă-mă să te ajut. Despicăm firul în patru dacă e nevoie, doar lasă-mă, mi-a șoptit la ureche, punându-și apoi buzele pe fruntea mea.
Nu i-am răspuns, nu l-am respins, doar am stata acolo nemișată minute bune. Mă simțeam goală. Iar prezența lui nu mă ajuta, nu mă liniștea. A fost cea mai proastă decizie discuția aceasta. Trebuia să tac. Audra e doar a mea, poveștile despre noi ar trebui să rămână doar pentru mine.
Eram atât de pierdută în proprile gânduri încât nu am sesizat desprinderea lui decât când era deja la ușa.
- Crezi că sunt nebună și nu o să-mi revin, i-am spus pe un ton neutru țintuindu-l cu privirea.
- Singurul nebun din încăperea asta sunt eu, dar nu în sensul instituției în cauză, a zâmbit forțat apoi a ieșit, dar nu înainte să mă asigure "Mă întorc la 6 pm cu cina."