Mesajele primite de la ea

Decizia

Lovesc cu pumnii în pereții camerei de spital lipsit de control. Sângele îmi clocotește, capul aproape îmi explodează, iar privirea nu îmi mai e clară din cauza ochilor ce se umezesc rapid. 
Nu concep viața fără Andras, nu o să îl las să moară indiferent de ce spune doctorul acesta nebun. Eu cu cine rămân în viața asta, pe cine mă pot baza?
Deschid greoi ușa ce ducea din salon pe un mic balcon. Aerul e rece și vântul accentuează senzația răcoroasă. Mă așez lângă perete, pe gresia galbuie plină de praf fără să îmi pese de hainele purtate. Adierea vântului se joacă cu părul meu neîncătușat de vreun elastec. Acum nu doar ochii îmi sunt umezi, ci și obrajii deoarece am lăsat lacrimile să mi se prelingă încet. Vântul o să facă prezența lor uitată pe cât de rapid eu venit.
E momentul să iau o decizie și mă gândesc ce ar face Andras.

(...)

- Salut, frățioare, mă auzi? cercetez cu emoție în voce.
- Tare și clar, răpunde Andras tușind încet.
- Sunt aici cu tine, nu o să plec niciodată, știi asta, îl asigur grăbit.
- Sunt doctor, Iuli, știu cum se poartă apropiații îl ultimele clipe ale pacienților, mă anunță pe un ton alb.
- Andras... m-am gândit la ce ai face tu și... lovesc nervos cu pumnul noptiera de lângă pat.
- Și nu aș putea fi mai mândru și mai fericit că mi-ai dat ocazia să pot să îmi iau la rămas bun.
- Cum o să fie fără tine? întreb cu disperare în voce și lacrimi ce îmi brăzdează fața.
- Mori cu adevărat doar atunci când ești uitat. Crezi că nu o să îți aminti peste ani chipul meu, vocea mea? Nu o să mă mai iubești dacă nu mă vezi în forma mea fizică? O să mă uiți cu adevărat, frățioare? spune pe un ton sever Andras.
- Bineînțeles că nu o să te uit. Cum aș putea? răspund grăbit și vizibil confuz.
- Du-te la ea, o înțelegi acum mai bine ca niciodată. Nu îți lăsa sufletul pustiit și du-te la ea să îți oază în deșertul înflăcărat al uitării. Du-te la ea și fii puternic pentru amândoi, mă îndeamnă păstrând tonul de mai devreme.
- Nuu, nu, o să rămân aici. Nu mai ai mult timp, trebuie să fiu aici, mă împotrivesc.
- Du-te la ea și spune-i tot ce simți, dar nu îi spune niciodată ce am simțit eu, continuă să vorbească de parcă nici nu a auzit vorbele mele. Îmi e rușine să recunosc că privirea ei m-a mistuit, că buzele ei m-au captat și inima ei m-a topit. Știu ce simțeai pentru și totuși m-am îndrăgostit de ea. Am visat nopți la rând la ea, am privit-o în tăcere zile de-a rândul. Deși în inima mea ardeau flăcările iadului, atitudinea și comportamentul au rămas precum ale unei statui, reci și fără suflet.
- De aceea nu ai vrut să intri?
- Nu o puteam privi sau auzi, mă tulbura și uneori parcă și ea era tulburată de mine. Nu putea să fac asta celui mai important om din viața mea.
- Poate nu eram în situația asta dacă... dar mă oprește cu vocea lui aspră.
- Nici măcar să nu aud că începi să îți faci scenarii, asta e primul pas spre pierderea lucidității și cufundarea în propria lume.
- Neputința mă omoară, Andras. Nu înțeleg cum te pot lăsa să mori sub privirea mea, dar nici nu te puteam lăsa să pleci fără să îți mai vorbesc măcar o dată.

Mâinile îmi tremurau necontral, auzeam ticăitul ceasului care îmi amintea obsedant că timpul se scurge, că viața fratelui meu devine mai scurtă cu fiecare tic și inima i se poate opri înainte de următorul tac.
Nu mi-a răspuns la ultima mărturisire, doar m-a privit furios, dezamagit, supărat. Puteam distinge în privirea lui toate aceste sentimente, dar ce pot face daca nu am tăria de a merge mai departe?
El a fost întotdeauna cel puternic dintre noi, el a avut mereu grijă de mine și m-a îndrumat, iar eu nu am apucat să-l răsplătesc. Nu am apucat să îi fiu sprijin așa cum mi-a fost el mie și acum e aproape de final, iar eu doar vărs lacrimi neputincios lângă patul lui. Acum pot să simt întreaga suferință a pacienților cărora le-am cerut să uite sau să treacă peste pierderea unei persoane iubite. Am fost precum cuțitul ce se înfige și se răsucește într-o rană deschisă. Poate asta e karma, dar eu voiam doar să ajut, nu am știut că procedam greșit.

- O să continui să îți plângi de milă? îmi întrerupe gândurile vocea dură a fratelui meu.

Deși corpul îi era inert în ochi îi ardea o flacără atât de vie, atât de decisă și curajoasă.

- Cum crezi că o să pot pleca liniștit dacă tu ai comportamentul ăsta?! E așa paradoxal... Eu vreau să fii fericit, dar tu te gândești la lucruri care te întristează și te ingropi în griji. Eu vreau să îți văd ambiția, dar tu doar renunți și devi neputincios. Te urăști și urăști fiecare minut care trece și ne prevestește separarea, dar eu iubesc fiecare minut pe care îl petrec lângă fratele și cel mai bun prieten al meu. Însă, mai presus de toate sunt recunoscător pentru că ai fost cel mai mare suport al meu. Poate că mă port ca și cum nu îmi pasă, dar mă doare al naibii de tare să știu că nu o să îmi mai văd frățiorul. Doare tare, dar vreau ca tu să fi puternic, dacă te lași mistuit de sentimente negative o să-l pierzi pe veselul, bunul și iubitorul Iulian. Jur că asta ar fi mai rău decât moartea și mi-aș putea ierta. Eu sunt un dezastru încrezător și nu o să îți permit să uiți momentele dintre noi doi. Promite-mi că o să reziști și o să mă faci la fel de mândru ca până acum.
- Primit, spun cu vocea stinsă și mă arunc cu peste pieptul lui plângând în hohote.
- Mulțumesc, ne revedem curând frățioare...ne vedem în inima și gândurile tale, soptește Andras dupa care salonul rămâne sub o liniște apăsătoare.