somewhere

~3~

"si atunci când totul se rupe
cioburile vor reflecta lumina"

   Cu toții avem zile bune și zile proaste dar modul în care le scoatem în evidenta, e diferit, unic.

    E târziu dar eu sunt tot în pat, cu pătura trasa pana peste cap. Azi  nu vreau sa merg nicăieri. În ciuda faptului ca e destul de plăcut, liceul îți oferă diferite lucruri. Unele plăcute altele mai puțin.

     Ecranul telefonului se deschide, făcâdu.ma sa ma strâmb. Nu vreau sa fiu implicata în activitățile scolii. Prefer sa stau lângă și sa privesc spectacolul. Nu am nimic de oferit asa ca mi e foarte bine asa cum sunt.

      Zilele trec iar eu involuntar mă trântesc de oameni noi. Ma simt la fel de ciudat ca în prima zi. Nimic nou. Norocul meu e ca sala de calsa e la etaju unu.

      Privesc în jur. Toți sunt agitați. Fiecare incearcă sa isi creeze o reputație bună în fata celorlați, sa își ascundă cât mai mult posibil adevărata fata. Sa fie drăguți, interesanți sau chiar sa se ofere voluntari în a atrage atenția cu orice preț.

       Sincer nu știu ce sa zic. Eu nu ma trezesc în fiecare zi ca să impresionez pe cineva. Sa atrag priviri care mai apoi într un procent de 80 % se vor transforma metaforic în săgeți. Adica faptul ca ai puterea de a te trezi în fiecare dimineață, e ceva credeți.ma.

      Nu poți sa fi fericit constant. Dar poți avea curaj și de acolo sa începi ceva care sa se transforme într o poveste. Dacă nu as fi avut puțin curaj, acum poate nu eram aici. Nu ajungeam în ipostaza de a  încerca să înțeleg ce e cu mine.

      Drumul spre casa e obișnuit.  Autobuzul plin cu bătrâni urâcioși care ti ar da în cap cu ceva doar pentru a obține locul ala liber la care tu ai ajuns primu.

     Privesc pe geamul autobuzului ruginit. Totul pare a fi ireal, nou. Razele soarelui îmi deranjează ochii dar asta nu ma face sa cedez locul unei bătrâne care se uita foarte insistent la mine.

      Cobor după doua stații. E prea însorit pentru o zi  obișnuită de octombrie.  Vreau sa fac ceva. Vreau sa ma întâlnesc cu o persoana noua. Vreau sa stau și sa vorbesc cu ea seara de seara. Sa ma contrazic pe diferite teme cu ea, sa fie ceva unic dar simplu. Vreau....dar asta e doar o dorința trecătoare. Ceva ce se va pierde în esenta timpului curând.

        Intru în camera și ma trântesc pe pat. Tavanul camerei e neschimbat. Același tavan alb sub care ma adăposteam zi de zi. Izul lumânării parfumate încă se simte destul de puternic în încăpere.

         Inspir aroma plăcută de vanilie gândindu ma ca eu de fapt exist. Nimic mai mult, nimic mai puțin. Exist pur și simplu. Sunt o fiinta înfiptă bine într un loc. Cineva care rătăcește într o lume ireala, gândirea mea fiind înțeleasă doar de aceia care reușesc sa privească lumea prin ochii lunii.

         Deja e întuneric afara. Am pierdut atâta timp făcând nimic la urma urmei. Luna strălucea deasupra geamului meu. Ca și cum ma aștepta să îi zic ce am făcut azi. Era acolo, luminându mi camera.

         O privesc atent. Pot spune ca, eu și ea suntem doua lucruri diferite dar aproape identice. Atât de singure, atât de pline de imperfecțiuni, mereu cu o parte ascunsa în umba, în întunericul sufletului, știuta doar de noi în cele din urmă. Ea m a învatat ceva și anume, sa strălucesc în întuneric exact ca ea.

     
          Telefonul îmi vibreaza undeva sub perna. Ma întind după el și observ ceva neobișnuit pe ecran.

        

"dacă cerul se va rupe și va începe sa ploua iar,
vreau sa știi ca sunt lângă tine "