Consequences // FINALIZATĂ //

Al treizeci și optulea capitol.

  Al treizeci și optulea capitol.

Era noapte. Tocmai o culcasem pe Elisa și mă îndreptam spre dormitorul meu și al lui Erdal, ținând mâinile pe pântecul care crescuse considerabil în ultimele două luni.

Erdal lucra până târziu, iar eu eram pregătită să îl aștept, răsfoind o carte despre mame și copii...îmi imaginam cum avea să se schimbe viața noastră din momentul în care aveam să aduc pe lume copilul care creștea în adâncul meu și mă simțeam specială pentru că, în interiorul trupului meu, nu mai bătea o singură inimă, ci băteau două.

Îmi aminteam de momentul în care Erdal intrase pe poarta bunicilor mei și, desi atunci nu îmi dădeam seama, avea să îmi schimbe viața la o sută optzeci de grade, să mă rănească și, totuși, să mă iubească din tot sufletul său, pentru că eram a lui, iar el era sortit să fie al meu. Eram doua suflete care se întâlniseră după o lungă căutare și ne iubeam, aveam să o facem până la infinit.

Citind un pasaj despre dragostea care se leagă între copil și mamă, fără să îmi dau seama, mi-am strâns mâinile peste abdomenul ușor umflat și am zâmbit, simțind cu lacrimi cad pe obrajii mei. Exista, oare, fericire mai mare de atât?

Toate sentimentele și stările prin care am trecut pe parcursul sarcinii mele, fiecare moment în care copilul a mișcat și m-a făcut să plâng de fericire, să tresar...toate erau atât de noi pentru mine și mă făceau să plâng de fericire și nerăbdare...iar Erdal avea să fie lângă mine în tot acel timp, bucurându-se cu Elisa de copilul care creștea în interiorul meu.

—Vezi tu, puiule, am început să vorbesc cu bobulețul care creștea prin mine, închizând ochii, n-ai idee cât de fericiți suntem că exiști... câtă bucurie ai adus în inima mea și a tatălui tău! îi vorbeam ființei, gândindu-mă la fiecare moment în care eu și Erdal fusesem despărțiți și, prin vântul și ploaia care ne înconjura, continuam să ne căutăm. Mai târziu, aveam să înțeleg că noi eram sortiți să fim împreună, desi lumea continua să lupte să ne despartă.

Am început să povestesc fiecare moment în care mă îndrăgostisem de Erdal, să îi povestesc micuțului care creștea în interiorul trupului meu, cum o dragoste atât de puternică cum era a noastră, îl crease.

—Vorbești atât de frumos despre noi, mami! i-am auzit vocea celui care avea să îmi fie mai mult decât soț și am tresărit, privind spre ușa unde stătea el, sprijinit de tocul din lemn și purtând încă hainele de medic. Părea obosit, dar ochii lui zâmbeau atât de frumos, de lin și plini de dragoste.

Ce făcusem să îl merit? De ce tocmai eu aveam parte de o asemenea poveste de dragoste și de ce acel bărbat atât de frumos, la naiba, era numai al meu? Aveam atâtea întrebări la care, poate că nici acum, nu găsesc răspunsul...singurul lucru pe care îl știu este că eu și Erdal, eram mult mai puternici împreună și nimic nu putea să ne doboare.

—Ai venit! i-am zâmbi și am lăsat cartea, ridicându-mă și mergând spre el. Ca în fiecare seară când ajungea acasă, simțeam nevoia să îl îmbrățișez, să îl sărit și să am certitudinea că el e numai al meu, pentru eternitate.

—Mhm, am trecut pe la Elisa, am sărutat-o și am venit direct la tine, nici nu mi-am scos halatul, deci închipuie-ți cât de tare îmi doream să te strâng în brațe! a oftat și, în îmbrățișarea  noastră, și-a plecat capul pe umărul meu. Părea trist și asta mă făcea să simt un gol ciudat în stomac.

—Ești bine? l-am întrebat și am prins chipul în palme.  L-am privit în ochi și am constatat cât de pierdută părea să fie privirea lui albastră. Vrei să mănânci ceva? Poate să faci un duș, am început să vorbesc, dar m-a întrerupt, sărutându-mă apăsat pe buze. În acel moment, nu înțelegeam care este cu adevărat motivul pentru care era atât de abătut, dar aveam să aflu și aveam să constat că motivele lui de îngrijorare mă făceau și pe mine să mă simt rău.