Consequences // FINALIZATĂ //

Al treizeci și nouălea capitol.

Al treizeci și nouălea capitol.

Trecuseră deja mai bine de patru luni de când nu mai vorbeam cu ai mei și de când aflasem de sarcina mea. Elisa citea ceva cu povestiri de Erdal, iar eu îi priveam de pe scaunul meu, prin mintea trecându-mi toate momentele în care eu și Erdal ne îndrăgostiserăm nebunește.

Eram obosită și agitată. Inima mea bătea cu putere și aveam o senzație continuă de disconfort. Pentru câteva momente, prin minte îmi trecea ideea că poate am greșit când i-am lăsat baltă pe ai mei, pentru Erdal, dar am înțeles că a fost cea mai bună decizie pe care o puteam lua la vremea respectivă.

Mi-am șters lacrimile care au apărut în colțul ochilor mei și am continuat să privesc modul în care Elisa stătea în brațele tatălui ei, ascultând povestea pe care el i-o citea cu atâta pasiune. Am înțeles, încă de atunci, că Erdal avea să fie tatăl perfect pentru Elisa și pentru copiii pe care urma să îi avem împreună.

Am închis ochii și mi-am sprijinit capul de brațul fotoliului pe care stăteam, ascultând vocea lui scăzută și plină de iubire, însoțită de chicotele slabe ale fiicei noastre, căci ea era fiica noastră.

Când a intrat în viața mea, ca un uragan, ca o tornadă, Erdal a măturat fiecare urmă de rațiune și m-a făcut să mă îndrăgostesc nebunește de el. Fiecare gest pe care îl făcea, fiecare cuvânt pe care mi-l adresa și fiecare privire piezișă, alăturată unor priviri care mă înnebuneau, și mă întrebam dacă și el simțea atunci ceea ce se instala în inimile noastre.

Poate că acum, după atâția ani, mă uit spre trecutul nostru împreună și mă întreb dacă a fost o decizie înțeleaptă și, de fiecare dată, găsesc un motiv pentru care m-am îndrăgostit, de fiecare dată, și mai tare de el, de bărbatul visurilor mele.

—Elisse, am auzit o voce șoptită și pielea mi s-a furnicat sub atingerea mâinii lui. Ai adormit aici, iubito! mi-a zâmbit când am deschis ochii și m-am încruntat. Nu îmi dădusem seama cât de mult timp trecuse de când ațipisem, așa că el a chicotit.

—Unde e Elisa? l-am întrebat. Chiar dacă era copilul Lydiei, născut din trădarea pe care ea o făcuse și care ne despărțise pe mine și Erdal, eram atașată de copil și știam că aveam să o iubesc din toată inima mea, de parcă ar fi fost creația mea.

—I-am făcut deja baie, i-am dat să mănânce și a adormit, a zâmbit și m-am încruntat, nu am vrut să te trezim! a continuat și mi-a sărutat creștetul capului.

—Trebuia să mă trezești! am vorbit și am căscat ușor.

—Îhm, a strâmbat din nas și s-a așezat turcește pe covorul din fața mea, stând cu mâinile pe genunchii mei. Ești bine? m-a întrebat brusc și am ridicat din umeri. Nu îi înțelegeam grija pe care o avea atât de brusc.

—Da, de ce? i-am zâmbit și mi-am pus mâna peste a lui.

—Îți e dor de ai tăi? și-a mușcat buza de jos și și-a plecat privirea. Știam că se simțea vinovat pentru ruptura card se produsese între mine și ei.

—E ok, Erdal! am ridicat din umeri. Voiam să fie ok, voiam din toată inima să nu îmi mai fie dor, dar nu puteam.

—Ai plâns în somn, iubito, și vorbeai despre ei! a șoptit și mi-a prins chipul în palme. Mă simt vinovat că am produs ruptura între voi, trebuia să fac cumva să nu se întâmple asta!

Știa că îmi e dor de ei, așa cum eu știam că se simte vinovat pentru ceea ce se întâmplase. Dar nu era vina lui, a noastră, nu era vina nimănui că se născuse o așa iubire între noi.

—O să trecem noi și peste asta, amice! l-am lovit peste umăr și m-am strâmbat la el. Trecuserăm deja prin multe să mai plâng și să îl las să sufere și pe el. Știam că totul avea să treacă.

—Amice? a ridicat o sprânceană. Amice? a întrebat iar și s-a ridicat, așezându-se lângă mine. Ce mi-ai făcut, iubita mea, de ce după atâția ani, te iubesc din ce în ce mai tare? a întrebat și m-am cuibărit la pieptul său.

Stând în brațele lui puternice, nimic nu mai conta. Astăzi, când încă adormim îmbrățișați, mă întorc în acei ani frumoși și inima mea moare de dorul acelei iubiri pe care am să o port pentru o eternitate în sufletul meu și pe trupul meu.

—Ai regretat vreodată? m-a întrebat el și a început să se joace cu mâinile în părul meu. Te-ai gândit vreodată că mai bine nu te îndrăgosteai de mine? și mâna lui coborâse peste pântecele meu ușor bombat. Hotărâsem, atunci, să nu aflăm sexul copilului până la naștere și, surpriza ne-a făcut pe amândoi să plângem de fericire în momentul adevărului.

—Dacă am regretat? l-am întrebat și mi-am ridicat privirea spre a lui. Am avut momente când te-am urât din toată inima mea, când mi-am dorit să nu te fi întâlnit niciodată, Erdal. Ah fost nopți întregi când nici nu puteam să dorm pentru că mă chinuia amintirea ta. Mă făceau să plâng și piesele de dragoste, și natura...și vântul părea că prinde forma ta și mă striga, iubitule. Am avut momente în care mi-am dorit să te am în față și să te plesnesc cu toată forța mea, dar știam că atunci când o să fiu în fața ta, aveam să îmi las iar inima în brațele tale și să te las să mă distrugi...iar, și iar, și iar...

—Și de ce nu m-ai uitat, dragostea mea? De ce nu ți-ai lăsat inima să treacă peste mine? o șoptit el, iar șoapta lui părea o boare de vânt.

—Pentru că ai avut inima mea, Erdal. Ai ținut-o captivă după tine și nu nu mi-ai dat voie să te uit. M-ai întrebat dacă am regretat vreodată. Ei bine, iubitule, în toți cei cinci ani în care ai fost departe, cel mai tare am regretat că nu am aflat mai devreme adevărul! am pufnit și m-am ridicat cât să îl privesc în ochi.

—Dragostea mea, a șoptit și mi-a sărutat fruntea, copila mea frumoasă! și m-a strâns în brațe. N-am înțeles niciodată de ce iubirea noastră era atât de puternică, de invincibilă, dar am știut că avea să rateze chiar și după moartea noastră.

—Tu ai regretat vreodată, Erdal? l-am întrebat și și-a mușcat buza de jos, oftând.

—Știi ce am regretat cel mai tare de când te cunosc? m-a întrebat și am ridicat o sprânceană.

—Că ai fost un bou? m-am strâmbat eu la el.

—Și asta. Dar cel mai tare am regretat că nu ai apărut în viața mea mai devreme și că am stat departe de tine prea mult timp, ca un prost! a vorbit mai mult în șoaptă și mi-am simțit inima strânsă într-un ghem.

—Crezi că o să mă ierte vreo dată? l-am întrebat într-un târziu și am înghițit în sec. Îmi era dor de ai mei, dar știam și că totul o să treacă. În ciuda a tot, erau parte din familia mea...iar Erdal, era viitorul meu soț și tată al copiilor mei...nu aveau de ales.

—Sunt sigur de asta, iubito. E nevoie doar de timp! mi-a zâmbit și și-a lipit buzele de ale mele. Tot răul din întreaga lume se pierdea în îmbrățișarea lui.

—Știu! i-am zâmbit și am roșit când mâna lui mi-a atins, în trecerea spre pântec, sânul. După atâția ani, avea același efect năucitor asupra mea si eu eram aceeași fată care se topea sub fiecare atingere a lui.

Fusesem sortiți dintr-o viață anterioară să ne iubim sau fusese doar o coincidență? Mereu m-am întrebat asta și mereu am știut că sufletele noastre aveau să dăinuiască veșnic în aceeași iubire mistuitoare.

—Ești din ce în ce mai frumoasă! a zâmbit el peste buzele mele și am simțit cum inima îmi tresare. Parcă nu îmi venea să cred că acel bărbat era doar al meu. La naiba, nici azi nu îmi vine să o fac!

—Da, cu burtică și toane! am chicotit eu. Crescusem deja în greutate și eram tot timpul indispusă, dar bucuria că o să fiu mamă, îmi dădea curaj.

—Cu burtică și toane! a afirmat el și buzele lui m-au sărutat ușor.

Poate că dragostea noastră fusese interzisă, imposibilă și poate că făcuserăm atâtea greșeli, dar nu mai conta. Suportasem milioane de consecințe până atunci și poate că aveam să le suportăm mereu, dar eram doi și luptam pentru ceea ce se numea iubire.

Îmi pare rău că tot lipsesc și toate cele. Eu sper să vă placă!