Consequences // FINALIZATĂ //

Al șaisprezecelea capitol.

           Al șaisprezecelea capitol.

Mama gătea, dar se tot certa cu tata. Mereu o făceau și, deși nu arătam asta, mă afecta. Obișnuiam să mă încui în camera mea, cu căștile în urechi și să plâng. Fraților mei părea să nu le pese. Ieșeau în oraș, dar eu rămânem acasă și certurile lor mă distrugeau emoțional.

Când telefonul a sunat, lacrimile continuau să curgă șiroaie pe obrajii mei. Inima mi-a tresărit. Era Erdal.

—Alo? am răspuns chinuindu-mă să îmi dreg vocea. Nu voiam să știe că plâng.

—Bună, Elisse! vocea lui era atât de groasă și liniștitoare. Plângi cumva? a continuat și am suspinat.

—Nu! mi-am tras nasul.

—Ce s-a întâmplat? Vrei să vorbim despre asta? m-a întrebat și am tras aer în piept.

—Mda...

—Vin să te iau? a întrebat și am înghițit în sec. Aveam nevoie de el.

—Îhî...

—Bine. În zece minute sunt la colț. Ne vedem acolo! a vorbit pe un ton calm și brusc am simțit cum mă relaxez. De ce reușește tot timpul să aibă efectul ăsta asupra mie? De ce de fiecare dată, exact ca atunci, mă liniștește?

Mi-am luat paltonul din cuierul din cameră și mi-am incaltat bocancii, trecându-mi mâinile prin părul care oricum nu avea să se aranjeze.

—Ieși? m-a întrebat tata, nervos. Nici astăzi nu înțeleg de ce se certa de fiecare dată cu mama.

—Mda.

—Bine. Ai grijă! a trântit ușa și l-am auzit bombănind. Mă săturasem să se certe mereu cu mama.

—Ieși pe undeva? m-a întrebat și mama, ștergând lacrimile care îi curgeau pe chip. Se săturase de reproșurile pe care tata i le făcea de câte ori avea chef. Se săturase să îl audă exagerând.

—Ies cu Vale și Ella. Ești ok? am întrebat-o, încercând să nu atrag atenția asupra minciunii pe care o spuneam.

—Sunt bine. Ai grijă! a zâmbit ea și a plecat în bucătărie. Mă durea atât de tare sufletul.

Am ieșit din casă și mi-am băgat mâinile în buzunare. Era deja frig și dinții îmi clănțăneau în gură.

Și i-am văzut mașina. A coborât și a fugit înaintea mea, strângându-mă în brațe.  Mirosul lui îmi invada nările și căldura brațelor sale mă purta pe culmile euforiei. Aveam atâta nevoie de el în seara aceea. Avem nevoie de cineva care să îmi aline rănile sufletului pe care mama și tata le deschideau de câte ori se certau. Aveam nevoie de Erdal.

—Ești bine? mi-a privit lacrimile reci care se sccurgeau pe obrajii mei. Era atât de frig afară încât simțeam cum obrajii îmi îngheață sub imperiul lacrimilor.

—Nu! am mărturisit și mi-am ascuns chipul la pieptul lui. A oftat.

—Hai în mașină. Hai să vorbim! m-a prins de mână și am pășit pe strada goală, spre mașina lui.

Nu îi păsa că puteam fi văzuți. Nu îi păsa de nimic. Mă ținea strâns de mână și degetele lui erau împleticite cu ale mele.

Mi-a deschis portiera și mi-a făcut semn să urc, apoi a ocolit și a ocupat locul șoferului. La radio răsuna o melodie caldă, dar mult prea tristă.  Am oftat.

—Ce s-a întâmplat? Cine te-a făcut să plângi, iubito?

De câte ori rostea cuvântul iubito, inima mea o lua razna. Pur și simplu mă făcea să vreau să plâng de fericire. Să strig în gura mare un da apăsat, un da de fericire că el mă numea așa.