Consequences // FINALIZATĂ //

Al treizecilea capitol.

            Al treizecilea capitol.

M-am trezit într-o cameră care, deși îmi era străină, îmi dădea o stare de familiaritate. Inima îmi bătea cu putere, adrenalina îmi curgea prin vene și simțeam cu cam capul îmi explodează de durere.

M-am ridicat în capul oaselor și mi-am sprijinit capul pe genunchi, oftând puternic și mi-am amintit, vag, ce mi se întâmplase cu o seară înainte.

Mi-am simțit inima tresărind de durere și urechile au început să îmi țiuie puternic. Fără să îmi dau seama, am început să plâng și am dat negativ din cap. Era imposibil să fie acolo. Nu putea să se fi întors așa din senin și să mă distrugă iar.

M-am uitat la patul în care am dormit și mi-am văzut rochia pusă pe un scaun, în colțul camerei, așa că am tresărit, ducându-mi mâna la gură. Primul meu gând a fost că seara trecută am fost violată și că mi s-a părut că Erdal venise, dar cam am văzut tricoul cu care eram îmbrăcată și am simțit mirosul care rămăsese veșnic întipărit în sufletul și pe trupul meu, mi-am dat seama că Erdal chiar se întorsese.

Am continuat să plâng și să îmi frec palmele una de alta, mușcându-mi buza de jos. De ce se întorsese să mă distrugă? De ce mă sărutase cu o noapte în urmă și făcuse din trupul meu o flacără care ardea mocnit? Nu știam ce se întâmplase cu Lydia, cu el și cu bebelușul pe care îl aștepta, nu știam de ce se întorsese, dar nu aveam de gând să îmi distrugă inima pe care, cu greu, mă chinuisem să o fac să îl uite.

M-am dat jos din pat și am tresărit la contactul cu gresia rece, suspinând. Nu voiam să îl văd, dar inima mea striga după el și abia aștepta să îl aibă alături.

Când am ieșit din cameră în care mă trezisem, inima mea a tresărit pentru a mia oară când am văzut în ce casă eram de fapt. Ochii au început să mă doară și m-am sprijinit de perete, privind spre fereastra înaltă de pe tavan care dădeam spre cer. Mi-am strâns pumnul și am dat negativ din cap. De ce mă adusese aici?

—Mamiiii! a strigat o fetiță mică și a fugit spre mea, luându-mă în brațe. Am icnit și am privit-o cum mă strânge puternic, suspinând. Știam eu că o să te întorci! a vorbit pe un ton oftat și am lăsat o lacrimă să se prelingă pe obrazul meu încins.

Să mă întorc? Oare ea era fiica lui Erdal și a Lydiei?

—Elisa, scumpo, o să întârzii la grădiniță! a intrat Erdal în cameră, ținând un ghiozdan în mâini și a amuțit când m-a văzut, îmbrățișată de fetița cu părul blond.

Elisa. Numele ei semăna atât de mult cu numele meu. Elisse... Elisa...

—Te-ai trezit? a întrebat și am dat din cap. Elisa, scumpo, haide, o să pierzi autobuzul! a chicotit și fata s-a depărtat de mine, mergând spre tatăl ei.

—Ai avut dreptate când ai spus că mămica mea o să se întoarcă! a suspinat, dând din cap spre mine și a plâns ușor. Erdal m-a privit și și-a mușcat buzele.

—Da, iubito, dar acum chiar trebuie să pleci la grădiniță! a chicotit ușor și i-a aranjat părul. Rămâi aici, te rog, până o duc pe Elisa la autobuz! mi-a spus și nu știu din ce motiv, am dat afirmativ din cap, deși îmi doream să fug.

—Să nu pleci, mami! a șoptit fata și ochii ei erau încărcați de lacrimi. Mi-a fost dor de tine! a continuat, suspinând, apoi Erdal a luat-o în brațe și au plecat.

Erdal se schimbase, părul lui crescuse mult și barba lui la fel, iar chipul îi era trist și obosit. Erdal al meu...se schimbase.

Când s-a întors, stăteam în același loc și el a încercat să se apropie de mine. Am oftat și i-am făcut semn să se oprească.