Coșmarul de la miezul nopții

VI. Blocajul

                                  1

      Stă pe marginea patului Ranelei, privind în gol. A fost trimisă aici pentru a se odihni, însă nu reușește. Nu știe ce o supără cel mai rău: că a gândit, chiar și pentru câteva clipe, că Maxwell i-ar face rău sau cât de real a putut părea acel demon. În orice caz, nu se poate liniști. Nu acum, când a fost atât de aproape de Maxwell; de adevăratul Maxwell. Acum se simte și mai vinovată. El a fost, din nou, pentru a mia oară, acolo pentru ea. Toate aceste sentimente o copleșesc. Poate că, dacă s-ar putea mișca din poziția în care stă, ar merge la baie și ar vomita.

      Ușa dormitorului se deschide încet. Bibliotecara nu observă cine se așază lângă ea și nici acea persoană nu scoate niciun sunet. Doar stă lângă ea, privind împreună în gol. După câteva momente, Maxwell se întoarce către ea, întrebând:

     — Cum ești?

      Doamnei Ruth îi ia ceva timp să se dezmeticească și răspunde, foarte simplu:

      — Bine... cred.

      După alte momente de tăcere, în care amândoi privesc la peretele gol din fața lor, femeia este cea care vorbește prima:

     — Unde sunt Ranela și Nicholas?

     Nu știe de ce, dar această liniște alături de el nu este deloc apăsătoare.

      — Vorbesc despre cum ar fi putut intra demonul în casă, răspunde el, ridicând din umeri. Ranela este sigură că a fost urmărită.

     Doamna Ruth mișcă din cap, în semn că a înțeles.

     — Asta este frica ta? vorbește Maxwell brusc, după o altă pauză. Ți-e frică de mine?

     Bibliotecara inspiră aer adânc, după care răspunde:

     — Nu mi-e frică de tine. Doar că acel demon s-a folosit de faptul că eu am fost mereu în preajma ta și am asistat la puterea pe care o ai. Conștientizez că ești mai puternic decât mine și demonul s-a folosit de asta. Ai uitat că Ranela a explicat că ei se folosesc de tot ce pot?

     Maxwell oftează și răspunde:

     — Dacă spui tu... Dar știi că eu nu te-aș răni, nu?

     Femeia aprobă printr-o mișcare a capului. În tot acest timp, niciunul nu s-au privit, ci doar în față, la peretele gol.

     — Ți-e frică de mine? întreabă Maxwell, din nou.

     — Ți-am spus, nu! răspunde doamna Ruth, pe un ton grav.

     — Nu mă refer la puterile sau la forța mea, Ruth. Mă refer la mine. Ți-e frică de mine? insistă bărbatul.

     Femeia tace, mutându-și privirea în jos. Asta simte pentru Maxwell? Simte frică? Nu a realizat acest lucru. Dar e conștientă oricum că, de fapt, nu-și mai controlează sentimentele de ceva timp.

     Maxwell își întorce încet privirea către fața femeii. Ușor, îi atinge mâna cu degetele. Bibliotecara simte cum atingerile lui o ard, precum flama iubirii ce i-a purtat-o în taină, atâta amar de vreme.

     — Ți-e frică de mine, pufnește Maxwell, zâmbind strâmb. Asta chiar e ceva nou!

     Doamna Ruth își ridică brusc capul. Ochii ei îi întâlnesc pe ai lui și inima începe să-i bată cu putere. Sunt prea aproape unul de celălalt pentru sănătatea ei mintală. Era obișnuită să fie atât aproape de el, dar se pare că timpul i-a luat această superputere.