Coșmarul de la miezul nopții

XI. Legătura

                                     1

           Aici se odihnește Leah Hyde,
             Mult iubită mamă și soție
    29 august 1971 - 14 septembrie 2016
                  Odihnește-te în pace!

     — Îmi pare rău! își exprimă Ranela condoleanțele, îmbrățișându-l pe Maxwell.

     Bărbatul își afundă chipul în gâtul fetei, închizând strâns ochii.

     — Omul ăsta va plăti pentru ce a făcut, continuă bruneta, simțindu-se rău că nu poate face nimic să-l ajute pe cel ce a ajutat-o, atunci când nici ea nu mai știa cine era. Va fi bine.

     — Cum? murmură Gardianul.

     Fata doar inspiră adânc, apoi dă drumul aerului, ușor. Nu știe cum ar putea să-i răspundă la această întrebare. De fapt, nici măcar nu e sigură că va fi bine. Încă îmbrățișându-l, Ranela îl mângâie pe spate.

     Astăzi plouă peste orașul Lyster Ched. Deși picăturile sunt mici și nesemnificative, fiecare dintre ele pictează durere pe chipul lui Maxwell, arzându-l. Universul în care el a crescut a fost și încă este plin de pericole. Și-a pierdut tatăl acum douăzeci și patru de ani, în urma unei lupte cu unul dintre Gardienii Zaillei. Maxwell nu a aflat niciodată numele ucigașului. De fapt, doar se crede că unul dintre Gardienii Zaillei putea face asta. L-a durut mult această pierdere. Totuși, spiritul său tânăr și însetat de aventură nu l-a lăsat niciodată să cadă pradă propriilor săi demoni. Credea că este pregătit pentru astfel de momente. Dar nu este. A auzit acum mult timp că cel mai greu în viață este să fii nevoit să te pregătești pentru momente pentru care nu poți fi niciodată pregătit. I se părea o prostie fără sens atunci. Acum, însă, înțelege totul perfect.

     Vântul adie ușor peste frunzele copacilor, greoaie de apă de ploaie, din cimitir. Se desprinde ușor din îmbățișarea Ranelei, îndreptându-și poziția. Nu plânge. Nu poate. A făcut asta de câteva ori în viața lui, însă, de cele mai multe ori, n-a făcut-o. Pentru asta, Ruth obișnuia să-i spună că este puternic. Pentru asta, el obișnuia să se considere slab.

     Piatra rece de mormânt parcă îl privește obraznică, învinovățindu-l pentru existența ei. Mormântul proaspăt emană un miros de pământ ud, care îl face pe Maxwell să simtă că înnebunește cu adevărat. Murmură un ,,Iartă-mă!" stins, de parcă el nu are dreptul de pronunța acest cuvânt. Și poate că nu-l are. Dintre toți oamenii implicați, Leah nu a avut nicio vină. Ea a fost doar o victimă colaterală, distrusă de secretul pe care Maxwell l-a ținut față de ea.

     — Dacă mi-aș fi dat seama la timp că era sub o vrajă, începe Ranela, dar preferă să tacă.

     Maxwell aprobă în gol, cu o mișcare a capului. Adevărul este că nu a procesat ce a zis bruneta. Este prea adâncit în gândurile lui. Palma fetei pe umărul său urcă și coboară lent. Doar în ea mai poate avea încredere în acest război. Simte sub pământul îi fuge de sub picioare. Își amintește brusc de coșmarul avut în acea noapte: Nina, speriată și neajutorată. Trebuie s-o aducă înapoi! Și trebuie să găsească o cale să o vindece și pe Elizabeth. Și mai e și Ruth...

     — Nu pot renunța, șoptește involuntar.

     Ranela îl privește înduioșată, dar pe un ton rigid îi răspunde:

     — Nu, nu poți.

     Ploaia și vântul, sătui, parcă, de durerea lor, se întețesc. Ranela este trecută de un fior.

     — Haide, să mergem! îi propune ea Gardianului.

     Deși timp de câteva minute Maxwell nu schițează niciun gest, bărbatul decide să se depărteze cu pași mici de mormântul soției lui. Merge încet, cu spatele, de parcă este gata de o despărțire extrem de grea. Ce-i drept, acest lucru este adevărat doar pe jumătate, căci, acum, el trece printr-o despărțire extrem de grea... doar că nu este gata.