Coșmarul de la miezul nopții

XXXIV. ,,Tu, dintre toți"

                                  1

          ,,Moartea voastră e singurul pas prin care își poate atinge scopul.", i-a spus Ryan. Ăsta este singurul lucru la care Nina se gândește de ore bune. Știe că Alistair vrea să le facă rău, dar ăsta să fie singurul pas spre altceva... e o informație cu totul nouă. Trebuia să încerce să scoată mai multe informații de la Ryan. Liniștea asta o seacă. Nu poate face nimic. Trebuie doar să stea și să aștepte... ceva. Nu știe dacă Maxwell o crede sau dacă va crede ce a zis Ryan, nu e sigură că Ryan a spus adevărul, nu are idee ce vrea Alistair... Nimic nu are sens. Se simte ca într-un vid în care este doar ea cu gândurile ei.

          ,,Pentru că ești tu.", i-a mai zis Ryan. De asta crede el că se va termina cu bine pentru Nina. Ce vrea să însemne și asta? Clar poate fi doar simplul fapt că Ryan i-a aruncat o replică drăguță pentru a-și adăuga puncte la carismă în fața Ninei. Dar dacă el chiar crede asta? Mai crede cineva asta? Cum ar fi ca și ceilalți să creadă că Nina chiar e cu adevărat specială? Ce ar însemna asta pentru Nina? Ar fi eliberator? Sau ar pune mai multă presiune pe ea? Ar putea să se înalțe la nivelul așteptărilor lor? Ar putea lupta în adevăratul sens al cuvântului, fără a mai avea nevoie de alți oameni pentru a o salva? Nu ar vrea să mai piardă pe cineva. Așa cum le-a pierdut pe...

          — Mamă..., murmură încet, în liniștea profundă. Tu ce ai crede despre mine?

          Este un mister răspunsul acestei întrebări. Nina nu a cunoscut-o niciodată pe mama ei așa cum era ea. Tot ce a cunoscut vreodată Nina a fost o umbră egoistă, o fantasmă strâmbă, a femeii care i-a dat viață. Femeia aceea, umbra, i-ar fi spus că trebuie să fie protejată. Că nu poate lupta. Dar ce i-ar fi spus mama ei? Ce i-ar fi spus Leah Hyde, din sufletul ei?

          — Cine mi-ar putea spune cine ai fost tu?

          Doamna Ruth ar putea.

          Maxwell ar putea.

          Ranela ar putea.

          ,,Cum de n-ai observat, Ranela? Cum să nu observi magie în fața ochilor tăi în toți acești ani?" e ceea ce Nina ar vrea să o întrebe pe Ranela. ,,Ți-ai intrat în rol prea bine. Tu trebuia să fii Olivia. Olivia nu vede magia.". Nina simte cum un nod i se așază în gât, nevrând să se mai miște. ,,Olivia nu vede magia, dar Ranela ar fi văzut-o. Însă Ranela nu trebuia să existe.".

          Nina încearcă să clipească de câteva ori, dorind să elimine senzația neplăcută de înțepături asupra ochilor ei. Cât timp a trecut de când nu a mai simțit asta?

          — Cum aș putea..., încearcă ea să spună.

          Însă cuvintele nu ies. În schimb, iese ceva ce a pare a fi un vaiet. Ceva ce pare a fi inuman. Un om nu are cum să scoată un asemenea sunet, să emane atâta durere în jurul lui.

          — Cum aș putea să te iert?

          Nu știe ale cui sunt acele cuvinte. Au ieșit din gura ei, dar parcă i-au fost împinse afară din gură de o forță nevăzută.

          Își lasă privirea în jos, la mâinile ce îi tremură neîncetat. Sunt mâinile ei. Le recunoaște bine. Dar parcă, în acest moment, nu sunt controlate de ea. Una dintre mâini se ridică singură, apropiind degetele de obrajii Ninei. Se înfioară puțin la atingerea umezelii ce s-a acumulat pe pielea ei fină, apoi revine la poziția inițială.