Coșmarul de la miezul nopții

Capitol Special

                                         1

     17 mai 1998

     Deși norii grei se pregătesc să-și verse amarul peste orașul Lyster Ched, locul încă freamătă de lume. Oameni care umblă de colo-colo cu diferite treburi încă se aud chiar și la ora opt seara. Glasurile copiilor răsună pe străzi. Nimeni nu se retrage încă în case. Odată cu venirea primăverii, este ca și cum orașul s-a trezit și el dintr-o hibernare profundă. O pală de vânt se face resimțită, oferind fiori reci pe pielea celor care îi stau în cale.

     Înfiorându-se puțin din cauza vântului rece, femeia își așază mai bine eșarfa la gât și încheie și ultimul nasture de sus al paltonului. Speră să ajungă acasă înainte ca ploaia să înceapă, fără a fi nevoită să fugă în pantofii ce deja îi strivesc picioarele ca într-o menghină. Își încleștează degetele pe mânerul sacoșii de cumpărături, vârându-și cealaltă mână în buzunar.

     Deodată, atenția îi este atrasă de o pereche de pași ce par că se grăbesc în urma ei. Femeia preferă să nu bage de seamă, fiindcă știe că poate fi oricine. Oamenii încă sunt activi pe străzi, iar copiii încă zburdă în toate direcțiile, mai ales că la ora asta se întorc de pe câmp, locul unde își petrec timpul liber.

     Înaintează cu pași repezi, încercând să nu se gândească la durerea de câlcâie ce tocmai s-a extins și la tălpi, săgetând-o. La cei doar cincizeci și unu de ani ai săi, ar fi crezut că nu va avea mari probleme, însă deja se plânge de dureri, mai ceva ca la optzeci de ani. Durerile, de fapt, au început de acum mult timp, însă totul era mult mai ușor atunci când soțul ei era încă în viață. Totuși, de șase ani de zile, de când l-a pierdut, pare că totul s-a întețit: durerile, sentimentele ei, tristețea, coșmarurile. Iar, de când fiul s-a însurat anul trecut, lucrurile s-au înrăutățit. Deși își dorește din tot sufletul ca el să fie fericit, se simte de parcă l-a pierdut și pe el. Casa nu a fost niciodată mai goală ca acum și nu s-a obișnuit niciodată cu liniștea asta. Și o înspăimântă gândul că în ritmul ăsta va trebui să-și trăiască tot restul vieții.

     Ajunsă în fața ușii de la intrare, bagă cheia în broască, o învârtește până când aude un declic, apoi o deschide. Deși s-a enervat mai devreme că a uitat complet să-și facă astăzi cumpărăturile, într-un fel se bucură că a mai găsit un non-stop deschis și că a reușit să mai ia niște aer proaspăt.

     Aprinde lumina, după care își agață paltonul în cuier, închizând ușa în urma sa. Abia acum aude că a început să plouă cu găleata afară. Ziua asta este una dintre cele mai triste zile pe care le-a avut în ultimul timp: ziua morții soțului ei, aniversarea soțului ei și propria aniversare. Astăzi ar fi trebuit să fie sărbătorită cea din urmă. Dar cum poate să își sărbătorească aniversarea fără familie? Ce dorință și-ar putea pune ca povara ei să fie mai ușoară? Acum câteva zile își făcuse un plan. Voia să-și invite fiul și nora la masă de ziua ei. Nu voia un tort sau o petrecere, ci o masă în familie. Dar cum poate să stea la masă cu ei și să fie fericiți fără ca soțul ei să fie prezent? În fiecare an își face acest plan și în fiecare an eșuează. Nu poate. Îi e prea dor. Pierderea soțului ei i-a creat o rană care nu se va închide niciodată. Și ce e cel mai rău? Ucigașul său n-a fost prins și e sigură că nici nu va fi prins. Asta îi arde sufletul. Undeva, acolo, stă cel sau cea care i-a omorât soțul, trăindu-și liniștit sau liniștită viața.

     Mereu a fost conștientă că un strop de magie neagră ar fi putut o ajută să prindă acea persoană. Și mereu a fost la un pas de a face asta. Dar nu a putut. De fiecare dată se gândea la ce ar crede soțul ei despre asta, la cer ar fi crezut părinții ei... Pur și simplu a fost crescută într-un fel de care nu s-a putut desprinde niciodată. Există prea multă conștiință care i-ar face zilele și mai negre dacă ar proceda așa. Și o doare că nu are curajul de a afla cine a făcut asta. Gardienii de la bază cu siguranță nu mai caută demult acea persoană. Ei au deja răspunsurile.