Dragoste şi muzică

Capitolul 11

                                                              Julian

       Se ridică în picioare şi mă priveşte fix, iar eu pot să îmi dau seama că s-a albit la faţă, chiar şi în lumina asta slabă. Îşi ridică degetul arătător spre mine, în acelaşi timp în care dă din cap stânga – dreapta.

       — Nici să nu te gândeşti, blondule. Nu am de gând să mă urc pe scenă, îmi spune ea în timp ce îşi mişcă arătătorul, în semn că vrea să mă certe cumva.

       Nu ştiu de ce mama naibii femeia din faţa mea este atât de complicată, dacă poate sau nu să cânte.

       Am adus-o în localul ăsta afurisit fiindcă vreau să o aud cântând. Şi vreau să îi audă şi alţii vocea minunată. Vreau să mă conving pe mine că poate să cânte şi că nu o să izbucnească în plâns, însă acum nu mai sunt atât de sigur de decizia luată.

       Am auzit-o doar de două ori cântând şi de fiecare dată a izbucnit în hohote puternice de plâns. Am fost un prost când am luat decizia să o aduc în cârciuma asta, crezând că ea chiar o să cânte şi că poate să o facă. Şi fir-ar să fie, am crezut că în acele două dăţi în care am auzit-o cântând şi ea izbucnind în hohote de plâns au fost doar nişte momente de slăbiciune ale ei.

       Toţi avem momente de slăbiciune, fie că suntem bărbaţi sau femei. Avem momente în care nu putem să dormim din cauza amintirilor sau din cauza unui plânset pe care nu putem să îl oprim şi nici nu vrem. Fie că vrem sau nu, avem nevoie şi de astfel de momente ca să ne descărcăm, chipurile ca să ne mai uşurăm sufletul de suferinţă.

       Şi totuşi, ceva îmi spune că Natalia duce o luptă interioară mult mai puternică, decât cea pe care o duc eu cu trecutul meu.

       Femeia asta este o enigmă pentru mine. Nu ştiu de ce nu poate să cânte, de ce s-a albit la faţă când mi-a văzut motorul şi nu ştiu nici ce luptă duce şi nici de ce mama naibii a venit în ţara şi în oraşul ăsta. Ştiu doar că este prietenă cu Raluca şi că îi seamănă izibitor Rosariei.

       Mă ridic şi eu de la masă şi înconjor masa, până ajung în faţa ei. În tot timpul ăsta nu am rupt nici o secundă contactul vizual cu ea. Ochii săi de culoarea smaraldului sunt tulburi, iar chipul său pare inexpresiv. Îşi pleacă capul în jos, iar eu simt că trebuie să fac ceva ca să o ajut să îşi facă curaj să cânte.

       — Nu îţi cer să o faci pentru oamenii care aşteaptă ca tu să urci pe scenă. Fă-o pentru tine, îi spun eu în timp ce îi apuc bărbia cu un singur deget şi îi ridic capul până ajunge la acelaşi nivel cu faţa mea. O să fiu aici, îţi repet, în cazul în care nu m-ai auzit de prima dată, îi mai spun eu din nou, ca mai apoi să îi sărut creştetul capului.

       Mă priveşte adânc în ochi, ca mai apoi să mă cerceteze din cap până în picioare, parcă vrând să se asigure că sunt aici şi că nu o să plec. Apoi se întoarce şi înaintează spre scenă. Vorbeşte cu cei de acolo şi în câteva momente începe negativul unei piese, care îmi este total necunoscută.

       Nu pot să cred că eu chiar am reuşit să o conving să urce pe scena aia afurisită. Şi nici nu sunt capabil să realizez câtă putere am asupra ei, sau dacă am vreo putere asupra ei. Până la urmă şi la coadă, îi sunt doar un necunoscut şi nici eu nu ştiu dacă ar trebuii să aibă încredere în mine.

       Vocea sa umple tot localul, iar toată lumea pare vrăjită de vocea femeii ăsteia, inclusiv eu. Şi totuşi, piesa asta este al naibii de tristă. Simt cu mi se sparge sufletul în bucăţi pentru a mia oară. Reuşeşte să exprime atât de multe sentimente şi nici nu cred că este conştientă de asta. Şi brusc i se sparge vocea.

       Oh, nu! Nu din nou! Ştiu deja ce o să urmeze!

       Lasă mircofonul din mână şi o ia efectiv la goană până la ieşirea din local.

       La dracu! Credeam că o să izbucnească în plâns acolo!

      Apuc cele două căşti şi o iau pe urmele ei. Sper doar că nu a plecat de nebună! Dacă a făcut ăsta este al nabii de inconştienţă! Nu ştie cât de periculos este oraşul ăsta. Doar gândul că a plecat singură mă îngrozeşte. Dacă i se întâmplă ceva, o să fiu singurul vinovat.

       Nu trebuia să îmi bag nasul unde nu îmi fierbea oala! Sunt aşa un idiot!

       Tot corpul mi se relaxează în momentul în care o zăresc pe Natalia în faţa localului. Pot să îi aud în liniştea nopţii, suspinele şi asta e nu mai vina mea!

       Mă apropii cu paşi mari de ea şi îi pun mâna pe umăr, iar ea sare ca arsă, însă se calmează în momentul în care realizează că sunt eu.

       Ochii săi frumoşi sunt plini de lacrimi, iar obrajii săi sunt umezi. Respiră al naibii de sacadat, iar suspinele ei par că vor să îi spargă pieptul. Îmi ridic mâna spre chipul său şi vreau să îi şterg lacrimile, însă face câţiva paşi în spate.

        Să fiu al dracu! Sunt vinovat în totalitate, iar asta mă face să mă înjur mintal de zeci de ori. Cum naiba am putut să fiu atât de prost şi să cred că în primele dăţi în care a izbucnit în hohote de plâns au fost doar nişte momente de slăbiciune?

      Mai fac şi eu câţiva paşi spre ea şi mă opresc abia în momentul în care o cuprind în braţe. Încearcă din toate puterile să îmi respingă îmbrăţişarea şi ripostează lovindu-mă cu pumnii ei micuţi, în acelaşi timp în care hohoteşte. Nici măcar nu îi simt loviturile. O ţin în continuare strâns în braţe până când se opreşte din a mă mai lovi şi într-un final rămâne inertă în braţele mele. Acum doar plânge şi rămân efectiv fără cuvinte în momentul în care mă cuprinde cu braţele şi am impresia că începe să plângă şi mai rău.

       Simt că o iau razna în stilul ăsta! I-am făcut rău fără să realizez. Iar dacă ea are un moment de slăbiciune acum, eu nu trebuie să cedez.

      — Sunt aici! Plângi cât ai nevoie. Poţi să mă şi loveşti, doar calmează-te şi iartă-mă. Nu am ştiut că o să îţi provoc atâta suferinţă, îi spun pe cel mai scăzut ton.

      — Nu e vina ta. Nu e nimeni vinovat, doar că doare al naibii de tare, îmi spune şi ea printre suspine.

      Nu am nici cea mai mică idee cât o să rămân cu ea aici plângând în braţele mele. Ştiu doar că îi sunt dator pentru suferinţa pe care i-am provocat-o. Iar dacă asta înseamnă să rămân cu ea aici până când o să se calmeze, o să o fac.