Dragoste şi muzică

Capitolul 20

                                                                                     Natalia

         Nici măcar nu știu cât este ceasul în momentul ăsta. Tot ce știu e că este deja dimineață și că lumina mă enervează groaznic, chiar și cu ochii închiși. Să mai pun la socoteală și faptul că încă mă simt rău? Fir-ar să fie! Cred că iar am temperatură!

        Mama ei de răceală afurisită!

        Mă întorc pe partea cealaltă, în același timp în care deschid ochii și mare îmi este mirarea în momentul în care îl văd pe Julian cu capul pe marginea patului, pe jos în fund. La naiba! Credeam că a plecat în camera lui. Sunt stânjenită din cauza situației de aseară, din cauza faptului că am țipat după chinul în care nu puteam să mișc nici măcar un deget. Și cel mai stânjenită mă simt din cauza că a avut grijă de mine ca de un copil. Cu toate că m-am simțit îngrozitor de rău, îmi aduc aminte perfect de momentul în care mi-a venit să vomit, de faptul că mi-a ținut părul și că m-a adus înapoi în brațe în cameră. 

        Deschide ochii și în secunda următoare îmi pune mâna pe frunte, ca apoi să țâțâie nemulțumit.

        — Iar ai febră! Așteaptă aici, mă întorc imediat! îmi poruncește.

        Nu apuc să îi răspund, având în vedere că în următoarea secundă a și ieșit pe ușă. Mă gândesc serios că trebuie să îi mulțumesc într-un fel pentru că a avut grijă de mine și jur că nu știu cum. Știu doar că trebuie să îi răsplătesc cumva bunătatea, chiar dacă trebuie să stau departe de el, dar cum pot să fac ambele lucruri în situația asta!? În plus nici măcar numai sunt așa de sigură de faptul că îmi doresc să păstrez distanța. Sau poate vreau?

        La dracu! Sunt al naibii de confuză! Cum pot să stau departe de el când sunt atrasă de el cu toată ființă mea? Cum Dumnezeului pot să fac asta după tot ce a făcut pentru mine? Cum? După sărutul ăla afurisit, care și acum mi-a rămas impregnat pe buze.

        Ce sunt prostiile astea la care îmi stă mintea!? Sigur este de la răceală! Da, raceala trebuie să fie de vină! 

        Șirul gândurilor îmi este întrerupt de blond, care intră pe ușă, la fel ca și aseară cu o cană pe care mi-o înmânează. Mirosul de pliculeț pentru răceală mă izbește puternic, însă încerc să nu schițez nici o grimasă. 

        — Știi că nu trebuie să faci asta, nu? îl întreb în timp ce sorb din ceaiul pentru răceală.

        — Și dacă vreau să fac asta? mă întreabă în timp ce mă fixează cu privirea.

        Încerc să îi evit privirea, din cauza stânjenelii și din cauză că nu pot să îl privesc în ochi, în primul rând din cauza rușinii, iar al doilea motiv este că nu vreau să mă pierd în cele doua oceane.

        — Ai vrea să îmi spui de ce ai țipat așa aseară? 

        Ridic capul și îl privesc în ochi de data asta, încercând să îmi dau seama dacă chiar este serios sau dacă s-a lovit cumva la cap. De unde atâta amabilitate pe capul lui? Pare pefect normal în momentul ăsta, dar îmi este teamă că o să plece după ce îi povestesc, sau poate că o să râdă de mine, ca de obicei. 

        Fie ce-o fi!

        Încep să îi povestesc cu lux de amănunte, cu toate că nu sunt sigură de asta. Știu doar că am nevoie să povestesc cuiva, chiar daca acel cineva este Julian. Și îmi este teamă ca toată experiența să nu se repete din nou. Ascultă cu cea mai mare atenție fară să mă întrerupă nici măcar o dată, ceea este destul de ciudat, dar cine spune că o persoană nu poate să își schimbe atitudinea? Și daca mă îmbăt cu apă rece?

        — Ai auzit vreodată de paralizie în somn?

        — De unde știi că este asta? Ai experimentat asta vreodată? îl întreb și eu la rândul meu.

        — De multe ori! Nu trebuie să te sperii de asta. Nu ești în nici un pericol. Crede-mă că eu am trecut prin paralizii cel puțin șase luni, aproape în fiecare seară. Trebuie doar să conștientizezi că nu este nimic real, oricât de ciudat sună asta. Și să nu te agiți! Cu cât te agiți mai tare, cu atât o să ai impresia că este mai rău, chiar dacă nu e nimic real.

        Tot ce îmi spune mi se pare aproape imposibil, mai ales după pățania de aseară, chiar daca într-un final m-am calmat. Dacă data viitoare nu o să mă pot calma ce o să se întâmple? Nici măcar nu știu dacă vreau să stiu răspunsul la întrebarea asta. De fapt, nu îmi doresc să mai trec nici măcar o singură dată prin așa ceva! 

        — Poate aseară a fost din cauza temperaturii. Nu știu dacă iți mai amintești, dar aseară ardeai, îmi spune toate lucrurile astea de parcă ar fi știut exact la ce mă gândesc.

        Îmi aduc aminte perfect, însă eu nu sunt convinsă că a fost doar din cauza febrei. Mă gândesc dacă pot exista și alte cauze, dar în momentul ăsta nu îmi vine absolut nimic în minte.

        — E-n regulă, Nat! Dacă și diseară te simți la fel de rău pot să rămân din nou aici, dacă crezi că o să te ajute cumva.

        — Nu vrei mai bine să rămână Raluca cu mine? îl întreb și parcă nu aș vrea să primesc un răspuns pozitiv.

        — Raluca și Miguel sunt plecați. Au plecat de aseară, undeva la munte sau ceva de genul ăsta. Oricum, nu cred că a fost nimic planificat având în vedere că abia aseară am aflat și eu.

        Aprob cu o mișcare a capului și mă întreb dacă Raluca mi-a lăsat macar un mesaj în care să mă anunțe de plecarea ei. Apuc telefonul de pe noptiera și da, mi-a lăsat de dimineață un mesaj pe Whatsapp în care mă anunță că au plecat de aseară. Și totuși, eu nu am auzit telefonul. 

        Oftez lung, iar singurul lucru la care pot să mă gândesc în momentul ăsta este că mai mult ca sigur Julian o să rămână cu mine și în seara asta. Într-un fel mă bucura asta, în aceeași măsură în care sunt puțin speriată, având în vedere starea de rău pe care am avut-o de aseară și care nu m-a părăsit nici astăzi.

_________________

După cum am promis, am revenit un capitol nou. Aș vrea să știu ce părere aveți. Cum credeți că o să evolueze lucrurile între cei doi? Ce credeți că este cu aceste coincidențe?