Dragoste şi muzică

Capitolul 7

                                                                     Natalia

       Simt că o iau razna închisă în casă, singură. Raluca este plecată cu Miguel, iar eu nu mai suport liniştea asta afurisită. Liniştea nu îmi face bine. Prefer agitaţia, fiindcă atunci nu pot să mă gândesc la absolut nimic.

       Mă schimb în haine de stradă, ca mai apoi să ies efectiv şi să mă plimb. Am nevoie de asta mai mult decât orice.

       Mă plimb prin oraşul ăsta şi nici o străduţă nu îmi pare cunoscută şi nici nu cunosc prea mulţi oameni aici. Străzile sunt slab luminate şi pare că sunt aproape singură pe străzi. Doar e doisprezece noaptea. Sunt puţin speriată din cauză că sunt singura de pe stradă, însă dacă am ieşit pentru o plimbare, plimbare să fie. Şi în fond, nici dacă aş vrea să mă întorc la casa prietenei mele nu cred că aş mai reuşii să găsesc drumul. Prefer să nu îmi bat capul cu asta acum.

       Continui să mă plimb aiurea pe străzi, în timp ce gândurile nu îmi dau pace. Pe de-o parte nu pot să înţeleg fetele care suferă după o despărţire şi nici nu consider că cineva trebuie să sufere atât de mult pentru atâta tot, iar pe de altă parte le înţeleg într-o oarecare măsură. Viaţa mi-a luat cea mai dragă persoană şi nu cred că există o durere mai mare decât asta. Ce poate să fie mai dureros decât moartea persoanei iubite, indiferent că ţi-e părinte, frate sau iubit?

       Pe de altă parte pe Julian nu pot să îl înţeleg deloc. Este cea mai ciudată persoană pe care o cunosc. Acum pare pierdut, în alt moment este dispus să discute, iar în alt moment este cea mai acidă persoană. În acelaşi timp în care îţi dă impresia că este o persoană caldă, în altă situaţie pare precum un om de gheaţă. Şi cu toate astea ceva îmi spune că în adâncul sufletului său este un om bun, însă cel mai probabil ceva l-a determinat să fie cum este acum. Şi din nou, asta nu este problema mea.

      Continui să mă plimb pe străduţele necunoscute mie şi pentru moment chiar am impresia că am luat-o razna. Ce fată în toate minţile ar ieşii singură la doisprezece noaptea din casă, doar ca să se plimbe?

       Undeva mai în faţă, zăresc o siluetă. Siluetă care mai mult ca sigur nu este de femeie! Fir-ar să fie. Ceva îmi spune că o să am probleme dacă nu fac stânga la prima străduţă. Şi totuşi, aud paşi în urma mea, iar eu deja încep să mă panichez. Sigur se ţine după mine! Şi dacă nu se ţine după mine totuşi şi avem doar acelaşi drum?

       Sunt depăşită, ca mai apoi silueta bărbatului să se întoarcă cu faţa spre mine, iar eu mă calmez imediat în momentul în care realizez că este doar Julian. Dumnezeule! Ce sperietură am tras!

      — Ce naiba e cu tine? M-ai speriat de moarte! Era să fac un atac de inimă din cauza ta, îl dojenesc eu, iar el începe să râdă.

      Pentru moment sunt hipnotizată de râsul său atât de drăgălaş. Este pentru prima oară când îl aud râzând. Şi dacă stau să mă gândesc mai bine, îi stă mult mai bine aşa, degajat şi râzând, decât să fie ursuz ca în marea majoritate a timpului.

      — La un moment dat nu eram sigur că eşti tu. Mă gândeam că ar putea să fie Rosario. De asta nu am venit la tine, din start. Însă m-am convins de faptul că nu eşti ea, din cauza faptului că eşti atât de dezorientată, spune el, ca mai apoi expresia feţei să i se schimbe.

      — La naiba! Cine este Rosario? Este a nu ştiu câta oară când mă confunzi cu ea! îi spun şi eu la rândul meu.

      Şi dacă privirea ar putea să ucidă, până acum cu siguranţă că aş fi fost moartă. Felul în care i s-a înăspript chipul şi felul rece, distant şi nervos în care mă priveşte acum îmi dă fiori.

       Merge minute în şir la acelaşi pas cu mine, iar eu nu pot să înţeleg ce mama naibii e cu el. Mă simt de ca şi cum aş fi ieşit cu animalul de companie la plimbare, nu de ca şi cum aş fi ieşit singură. Acum nici măcar nu mă mai pot relaxa, din cauza prezenţei lui.

      — Ai de gând să te mai ţii mult după mine? îl întreb eu destul de iritată.

       — Haide, taci din gură! Şi hai să te duc acasă. Nu este o idee bună să ieşi singură la ora asta, cel puţin nu în oraşul ăsta, care nu este chiar cel mai sigur. Ce te făceai dacă în locul meu era un psihopat? Mă întreabă şi el în timp ce îşi arcuieşte o sprânceană.

       Mi-a vorbit exact ca unui copil, pe care îl ceartă părintele, iar eu nu am nevoie de mustrările lui.

       — Ascultă aici, blondule! Mă descurc şi fără compania ta! Mă răstesc eu la el.

      Se opreşte în mijlocul străzii, iar eu fac câţiva paşi în faţă şi jur că nu mai ştiu pe unde să o iau ca să mă întorc înapoi acasă. Îmi întorc privirea spre el şi constat că este mai mult decât amuzat de situaţia în care m-am pus singură.

       — Eh? Ce-i? Spuneai că te descurci şi singură, îmi spune el din nou, în timp ce mă priveşte superior.

       — Fie! Nu mă descurc singură! Mă poţi ajuta să ajung înapoi la casa Ralucăi, te rog? Îl întreb eu, ca mai apoi să oftez.

       Îmi face semn să îl urmez, iar eu nu mai protestez. Mergem în linişte, fără ca vreunul dintre noi să scoată măcar un singur cuvânt. E liniştitor, în acelaşi timp în care liniştea dintre noi este apăsătoare. Singurele zgomote provin fie de la maşini, fie de la câţiva oameni pe lângă care trecem, însă asta este în regulă.