Dragoste şi muzică

Capitolul 9

                                                                       Julian

       De cum mă trezesc fac un duş rapid, ca mai apoi să cobor în bucătărie. Stomacul meu urlă de foame, iar eu am nevoie de o cafea. Tare şi fără zahăr! Amintirile nu mi-au dat pace cel puţin jumătate de noapte. 

       Nici nu ajung la jumătatea scărilor, că mirosul de omletă îmi inundă nările, iar stomacul meu face câteva tumbe de bucurie. Ceea ce îmi atrage atenţia este vocea Nataliei. Cântă de zor, iar vocea sa este atât de încărcată de tristate, încât îmi vine să plâng, însă mă abţin. La dracu! Sunt bărbat! Nu poate să mă bufnească aşa plânsul din orice. Rămân pironit la baza scărilor şi încerc să îmi dau seama ce piesă cântă. Îmi pică fisa: Evanescence – My immortal. Nici nu ajunge la jumătatea piesei, că vocea îi se schimbă şi în cel mai scurt timp pot să îi aud hohotele de plâns.

       Fac câţiva paşi şi mă opresc în uşa bucătăriei şi o privesc incapabil, cum stă cu mâinile încleştate pe blatul bucătăriei, iar hohotele sale de plâns o zguduie din toate temeliile. Rămân în uşă minute bune, până se mai calmează, ca mai apoi să intru în bucătărie.

       — Ai o voce frumoasă, o complimentez eu.

       Nici unul dintre noi nu mai scoate un cuvânt şi ne aşezăm la masă. Luăm micul dejun în cea mai mare linişte. Nici nu mă priveşte. Doar eu o privesc şi nici până acum nu reuşesc să înţeleg ce căuta ea singură acum două seri pe stradă. Nu îi cer explicaţii, nu e nevoie să o fac şi nici nu e problema mea.

       — Să nu îţi faci planuri pentru diseară. Vreau să te duc undeva, îi mai spun înainte să părăsesc bucătăria.

       O las în mijlocul bucătăriei şi ştiu sigur că este al naibii de confuză, însă nici că îmi pasă câtuşi de puţin.

       Mă întorc în dormitor şi mă aşez în pat. Astăzi nici nu vreau să aud de sală. Sunt al naibii de obosit şi am nevoie de somn. Pun capul pe pernă şi mi se pare că durează o eternitate până mă fură somnul.

       De cum mă trezesc mă duc să o anunţ pe Natalia ca în cel puţin o oră să fie gata, ca mai apoi să mă întorc înapoi în camera mea, să mă schimb şi să dau o fugă până acasă să îmi iau motorul. În seara asta vreau să conduc motorul, nu maşina. De maşină sunt sătul până peste cap.

       În cel mai scurt timp ajung înapoi la Natalia şi sunt mai mult decât surprins să văd că este deja gata. Nici nu s-a obosit prea mult să se aranjeze. Poartă o pereche de blugi mulaţi, rupţi în genunchi şi un hanorac albastru, pe deasupra căruia îşi ia geaca.

       — Unde mergem? mă întreabă ea.

       Nu îi bag în seamă întrebarea. Şi nici ea nu insistă. De cum ajungem în faţa porţii şi observă motorul parcat se albeşte la faţă, iar eu nu sunt sigur că a fost cea mai bună idee să iau motorul. Se uită la el de ca şi cum ar fi o maşinărie a morţii Mă gândesc că probabil nu a mai mers nici o dată pe motor şi probabil de asta s-a şi albit în halul ăsta la faţă.

       — Oh, nu! Nici să nu îţi dea prin cap! Nu mă urc pe drăcia aia nici moartă, îmi spune ea pe cel mai impunător ton al ei.

       Izbucnesc în râs, ca mai apoi să iau casca specială pe care am adus-o pentru ea, ca mai apoi să i-o întind, însă nici nu o atinge.

       Fir-ar să fie! Acum trebuie să o conving să se urce cu mine pe motor şi ceva îmi spune că asta nu o să fie atât de uşor. Mă apropii de ea cu casca în mână, ca mai apoi să încerc să îi pun casca, însă se dă câţiva paşi în spate. Fac şi eu câţiva paşi spre ea, iar în momentul în care ajung lângă ea nu mă mai chinui să îi pun casca, de teama ca nu care cumva să fugă în casă.

       — O să fie totul bine, îţi promit. Doar ai încredere în mine şi ţine-te bine de mine şi orice ar fi nu îmi da drumul nici o secundă, îi spun eu în timp ce îi mângâi obrazul.

       Expresia feţei i se îmblânzeşte şi pare că cedează. Îmi încerc din nou norocul şi încerc să îi pun casca, iar spre marea mea surprinderea mea acceptă, iar eu sunt mai mult decât bucuros şi îi închid casca cu grijă.

       — Doar ai încredere. Atâta timp cât eşti cu mine nimic rău nu ţi se poate întâmpla, îi spun în timp ce îi ridic viziera.

       Mă îndrept spre motor şi îmi iau şi eu casca, ca mai apoi să încalec motorul. O privesc pe Natalia, care încă nu pare foarte sigură că vrea să se urce pe motor. Îi fac semn să vină, iar ea mai rămâne pe loc preţ de câteva momente, ca mai apoi să se îndrepte cu paşi mici spre mine. Se urcă şi ea pe motor şi braţele sale mă cuprind timid. Aproape că nici nu îi simt atingerea.

      — Ţine-te bine de mine, te rog, îi spun înainte să accelerez.

      Se conformează cerinţei mele şi abia în momentul ăsta accelerez. Încerc să nu accelerez mai mult decât am făcut-o deja, fiindcă nu vreau să o sperii mai mult decât am făcut-o deja. Capul i se lipeşte de spatele meu, iar în momentul în care iau o curbă mai mare, braţele sale se strâng şi mai tare în jurul meu, însă nu este suficient de tare cât să mă deranjeze. Şi nici îmbrăţişarea în sine nu mă deranjează, la fel cum nu mă deranjează nici capul său care se odihneşte pe spatele meu, cel mai probabil de teamă. Şi pot să jur că în momentul ăsta are şi ochii închişi. Păstrez viteza normală pe tot parcursul drumului.

      Ceva îmi spune că asta o să fie o seară al naibii de lungă şi că până o să plecăm o să îi simt lipsa braţelor, însă prefer să nu mă gândesc la asta acum. Cel puţin nu atâta timp cât ea mă ţine încă în braţe.