Nisip în suflet

Prolog

     

Mă privesc în oglindă asigurându-mă că masca e așezată la locul ei. Imi aranjez câteva șuvițe rebele ce au scăpat din cocul blond, apoi ies afară din camera de hotel. Privesc holurile cu atenție, răsuflând ușurată să constat că sunt pustii. Dacă n-aș adora-o pe Katia, nu aș fi acum în situația asta. Privesc chiorâș sandalele cu toc foarte mare care, mă fac să par la fel de înaltă ca și ea. Fără ele, abia mă remarc într-o mulțime de oameni, datorită staturii minione. Inghit în sec când mă gândesc ce durere voi îndura mâine din cauza lor. Cobor scările cu grijă apropiindu-mă de sala de bal. Hotelul Ambasciatori din Palermo găzduiește balul de caritate anual. Muzica răsună în boxe și cu cât mă apropii mai mult cu atât pare că încearcă să-mi spargă timpanele.

În jurul meu, dansează femei și bărbați eleganți, dar cu chipurile ascunse sub măști care mai de care mai somptuoase. Mă amestec printre ei, îndreptându-mă spre grupul cu care Katia a venit aici. Mă așez cuminte, pe canapea, lângă tipul cu care se presupune că am venit însoțită, ocupând astfel, singurul loc liber rămas. Mă privește atent prin masca ce-i acoperă jumătate de chip. Simt cum căldura din ochii lui îmi arde pielea. Mă foiesc stânjenită până ce o mână caldă îmi prinde talia într-o îmbrățișare puternică. Barba fină îmi gâdilă umărul, în timp ce buzele pline se lipesc de pielea mea. Imi depune câteva sărutări de-a lungul gâtului, apoi ca și cum e conștient că pulsul mi-a luat-o razna, se întoarce zâmbind spre tipul din dreapta lui.

Muzica din încăpere face ca să aud doar frânturi din conversația lor, dar frânturi din conversație îmi înțepenesc trupul. Sunt conștientă de faptul că stau pe aceeași canapea cu membrii celei mai puternice rețele mafiote din Sicilia, ba chiar șeful lor, Alessandro Corelli îmi mângâie leneș spatele gol, dar să aud cuvintele astea rostite cu atâta dezinvoltură mă fac să tremur incontrolabil. Mă ridic rapid încercând să-mi revin și să nu uit că am un plan de care trebuie să mă țin. Îi prind degetele ușor, apoi când văd că i-am captat atenția îi fac semn către ringul de dans. Le zâmbește în semn de scuză celor de la masă, face un semn discret gărzilor din spatele canapelei, apoi mă conduce în ring.

Imi așez mâinile sfioasă pe antebrațele care se simt încordate sub materialul moale al cămășii. Deși majoritatea bărbaților poartă costume, ceea ce îl deosebește sunt tatuajele care îi înfășoară gâtul până aproape de maxilar. Cu ajutorul picioroangelor, că sandale nu pot să le numesc, îi ajung cu privirea sub bărbie, ochii mei poposind pe cicatricea camuflată de unul dintre tatuaje. Imi ridic privirea timid, înghițind în sec la vederea buzelor pline, constat șocată că distanța dintre noi nu mai există, iar sânii mi se presează de pieptul tare. Icnesc, apoi îmi afund degetele în părul lui, încercând să-l trag puțin cât să-l fac conștient să-mi ofere spațiu. Moliciunea acestuia face ca degetele mișele să prindă o voință proprie și să-l răvășească și mai mult. Un mârâit prelung se aude în urechea mea, apoi gâtul îmi este atacat într-o serie de mușcături fine care, cu siguranță unele dintre ele îmi vor lăsa urme vizibile.

Muzica își schimbă brusc ritmul, fiind înlocuită cu una mai lentă, luminile își scad din intensitate, iar o moleșeală subită face ca trupul să mi se preseze și mai mult de cel a lui Alessandro. O fracțiune de secundă mai târziu mă trage după el prin mulțimea aglomerată. Incerc să pășesc cu grijă, ținând cu o mână poalele fustei lungi. Norocul meu, că are o crăpătură adâncă în dreptul piciorului drept, ceea ce, îmi ușurează mersul.

Îl urmez orbește, încordându-mă ușor când văd că pașii îl poartă spre camera de hotel în care m-am aranjat mai devreme. Pășesc înaintea lui în încăpere, apoi mă întorc la timp să văd cum își aruncă masca în celălat colț al camerei. Chipul dur își îndulcește trăsăturile pentru o fracțiune de secundă, înaintând cu o mână întinsă spre fața mea. Clatin din cap hotărâtă, fără să rostesc vreun cuvânt și fără să-l las să-mi dea masca jos. Deși îmi acoperă doar ochii, mă simt mai confortabil așa.

Pe chipul lui, apare un zâmbet larg, iar fără ca să anticipez mișcarea, mă apucă de șolduri și mă aruncă direct în pat. Gestul lui mă lasă fără aer câteva clipe, îl privesc printre gene cum își desface nodul de la cravată, apoi aceasta din urmă ia calea măștii întâlnindu-se undeva pe podea. Se îndreaptă spre pat cu pași de felină, tandru, îmi ia fiecare picior în parte eliberându-mă de povara sandalelor. Se întoarce spre mine, apoi se lasă ușor în mâini deasupra mea.

Trupul mi se scufundă mai mult în saltea, făcându-mă mică sub bărbatul cu greutatea de două ori mai mare decât a mea. Cu o singură mâna îmi ridică brațele deasupra capului ținându-le captive. Pare că a înțeles dorința de a nu-mi da masca jos căci nu se atinge de ea. Imi atinge buzele cu limba, înainte să mi le prindă între dinți tatonându-le pe fiecare în parte. Rămân nemișcată, știind la ce riscuri mă supun în cazul în care nu o fac. Sărutul se adâncește, la fel și mâna liberă devine din ce în ce mai îndrăzneață. Abia când îi simt ambele mâini pe șolduri, îmi dau seama că mi-a eliberat brațele.

Își continuă sărutările pe gât, apoi coboară din ce în ce mai mult, ajungând ca respirația lui fierbinte, să-mi gâdile pielea sensibilă dintre coapse, în timp ce cu mâinile îmi rupe dintr-o singură mișcare, chiloții. Sunetul materialului rupt mă trezește la realitatea dură, mă ridic panicată, încercând să inspir o cantitate cât mai mare de aer. Nu vreau să am un atac de panică, nu Doamne, nu aici, nu cu el. Se așează lângă mine, încercând să mă calmeze. Vocea lui e singura care mă ghidează prin amalgamul de gânduri incoerente ce mi se învârt prin cap.

Imi înfing unghiile puternic în brațul lui, căutând un punct de susținere real. Imi mângâie spatele cu mișcări circulare ceea ce face ca bătăile inimii să se regleze ușor. Lacrimile îmi inundă ochii. Imi afund capul în cămașa scumpă și le las să curgă nestingherite. Mă las strânsă la pieptul puternic și pentru prima dată, după mult timp mă simt în siguranță.

— Tu nu ești, Katia!

Vocea tună ca o lovitură de bici în cameră. Nici nu mi-am dat seama când mi-a scos masca de la ochi, dar se pare că a făcut-o și acum mă privește cu ochi scăpărând de furie. Profit de starea de confuzie și alerg cât pot de tare spre ușă, ies în coridorul pustiu, iar când aproape să ajung la ușile mari ale hotelului, mă întorc și îl văd cum se îndreaptă furios spre mine. Ies afară în răcoarea nopții, deși este vară, în ultima perioadă a plouat mai mereu ceea ce face ca temperatura să fie scăzută în această perioadă. Alerg cât pot de repede fără să mă uit în urmă și fără să țin cont că am tălpile goale, iar asfaltul este ud.

Frica e singura care mă ghidează pe străzile întortocheate ale orașului Palermo. Frica că șeful mafiei siciliene poate să mă strivească ca pe un gândac sub talpa pantofului și nimeni să nu îndrăznească să intervină, dar mai presus de toate frica că nu voi uita niciodată ce s-a petrecut în acea cameră de hotel.