Nisip în suflet

Capitolul 2

     Katia unge absentă două felii mari de pâine cu unt și le așează pe un platou în fața mea. Suntem amândouă îmbrăcate în pijamale, deși e aproape ora prânzului. Obișnuim de o lună de când sunt aici să luăm micul dejun împreună. Tot timpul este veselă, dar astăzi, cearcănele de sub ochi o fac să arate obosită și tristă.

Mă intrigă schimbările astea de comportament și mă întreb dacă nu cumva au legătură cu discuția pe care am surprins-o ieri între ea și unchiul Piotr. Tocmai mă întorceam de la școală când vocea unchiului Piotr, calmă de obicei se auzea cu ecou în întreaga casă. Iși dorea nu știu ce alianță cu cineva, iar Katia făcuse ceva greșit compromițând planul. Nu am putut afla prea multe, deoarece discuția lor s-a oprit când mi-au remarcat prezența, unchiul ieșind ca o furtună, trântind ușile în urma sa.

— Ești ok?

Întind o mână peste suprafața mesei și îi strâng ușurel degetele.

— Da, nu mă lua în seamă. Astenie de primăvară, zice pe un ton mult prea vesel dintr-o dată, ceea ce mă face să mă încrunt.

— Vrei să facem ceva astăzi, împreună?

O întreb deoarece azi nu e nevoie să merg la liceu fiind o zi leneșă de sâmbătă. Mi-a luat ceva timp să mă obișnuiesc cu orașul, cu colegii noi, iar faptul că acum sunt nevoită să vorbesc în italiană, m-a pus în dificultate uneori. Anul terminal este extrem de solicitant, ceea ce mă face să fiu mai mereu iritată și cu capsa pusă, dar azi Katia mă întrece.

— Știi, spuneai ceva de un târg al localnicilor, cum ar fi să mergem azi?

Îi văd ezitarea din ochi câteva clipe, apoi se luminează toată ca un pom de Crăciun, fapt ce mă lasă cu gura căscată. Cu siguranță e bipolară că altfel nu-mi explic. Jumătate de oră mai târziu, aștept pe terasa din fața casei îmbrăcată într-o rochie albă, lungă și vaporoasă care acoperă converșii de aceeași culoare.

Mi-am lăsat părul liber pe spate și am spus pas machiajului. Îmi scot ochelarii de soare din poșeta supradimensionată și fac o piruetă la apariția Katiei, îmbrăcată similar. Izbucnim în râs atunci când constatăm că avem până și teneșii asemănători. Mă urc pe bancheta din spate a suv-ului, privind ceafa lată a șoferului. Acesta ne însoțește pretutindeni, deși Katia are permis, unchiul Piotr nu o lasă să plece nicăieri neînsoțită.

Temperatura este mult mai ridicată decât e normal, ceea ce îmi face o imensă bucurie, deoarece frigul din Polonia era teribil. Amintirea lui îmi aduce lacrimi în ochi când mă gândesc la cele două morminte pe care le-am lăsat în urmă. Mă felicit că am rămas cu ochelarii la ochi. Nu aș vrea ca lacrimile mele s-o întristeze și mai mult pe Katia. Acum pare mult mai fericită, butonează telefonul, probabil conversează cu iubitul pe care nu l-am cunoscut încă. Tot timpul intervine câte ceva încât la un moment dat chiar ne-am amuzat pe tema asta, numindu-l, The Ghost.

Coborâm în fața unei porți imense, flancată de flori multicolore. Nu știu dacă toate sunt reale sau sunt și de plastic căci arată ireal de frumoase. Îmi așez geanta mai bine pe umăr, apoi înaintăm prin mulțimea de oameni. Privesc amuzată cum zeci de turiști se tocmesc cu localnicii pentru diferite lucruri.

— Hei, uite ce bijuterii faine! Îi indic Katiei un butic cu inele și cercei care îți iau ochii la propriu.

Mă privește amuzată, dar nu-mi pasă că mă comport ca un copil, bijuteriile au fost mereu slăbiciunea mea.

— Intră dacă vrei, eu rămân aici, am de dat un telefon.

Nu aștept să-mi spună de două ori ci intru entuziasmată. Mă plimb câteva minute bune, aleg o pereche de cercei, dar încă nu sunt hotărâtă dacă să-i cumpăr sau nu. O caut din priviri pe Katia, dar din cauza unui corp solid n-o zăresc la început. Apoi se răsucește și constat șocată că blondul din fața ei o ține în brațe, sărutând-o pătimaș. Mă apropii, dar remarcându-mi prezența, îi șoptește ceva tipului la ureche, după care acesta se îndepărtează în grabă.