Nisip în suflet

Capitolul 7

     Vise plăcute nu prea am avut în ultima vreme, în schimb viața e mult mai frumoasă de când am o nouă prietenă.

—Vrei să mergem pe plajă, după ore?

Abia aud întrebarea rostită în șoaptă. O privesc cum își dă timid, o șuviță de păr negru după ureche. Chipul lui Alessandro îmi trece prin fața ochilor. Scutur rapid din cap făcând ca imaginea să dispară magic.

—Aa sigur, Caro, îi șoptesc la fel de încet.

Profesoara de chimie ne prezintă un proiect destul de amplu pentru admiterea la facultate, dar eu mâzgălesc câteva chestii într-o agendă. Nimic în jur nu mai are sens. Mi-am pierdut țelul, planurile, totul. Mă simt ca o frunză goală în bătaia vântului. Privesc pe fereastră copacii înfloriți. Sunt în antiteză cu universul, natura renaște, iar eu mă sting ușor. Spiritul îmi dispare pe zi ce trece. Calendarul îmi arată un fapt jalnic, doar o lună până la nuntă.

Dacă aș pleca și i-aș trimite la naiba pe toți? Recunosc că acest gând necugetat mi-a trecut de câteva ori prin minte și în fond chiar aș putea. Am început să strâng câțiva bani, dar totuși frica ce mă cuprinde când mă gândesc la ce mi se va întâmpla dacă sunt prinsă e paralizantă. Nu știu care mă va ucide primul, Piotr, sau Alessandro?

Un chicot isteric îmi scapă, atrăgând priviri urâte din partea profesoarei. Îi zâmbesc împăciuitoare, iar restul orei sunt mult mai prezentă, dar nu știu în care dimensiune, deoarece simt că universurile se amestecă între ele. Simt, durere, dor și încă ceva. Ceva asemănător unui bob de piper, mic, dar care arde tare.

Ieșim în curtea școlii pălăvrăgind. Vântul care adie îmi aduce părul în față. Inspir adânc aerul parfumat, făcând câteva piruete. Două mâini apărute de nicăieri pe talia mea, îmi opresc mișcarea. Mă las pe spate cu ochii strâns închiși.

—Bună, Ania.

Deschid pleoapele la auzul vocii răgușite, iar privirea îmi îngheață pe antebrațele pline de tatuaje. Inima îmi pulsează sângele cu putere în vene, iar un nod mi se pune în gât. Persoana din spatele meu nu e Carolina așa cum am presupus.

—Bună, mormăi cu jumătate de gură în timp ce brunetul îi aplică Carolinei același tratament ca și mie. Spre deosebire de mine, Carolina chicotește fericită în îmbrățișarea lui.

—Unde vor doamnele să meargă? Face un gest teatral cu mâna, apoi continuă, azi sunt șoferul vostru personal. O ține în brațe pe sora lui, dar privirea o are îndreptată spre mine, așteptând un răspuns.

—La plajă, îi aruncă Caro, apoi urcă în suv-ul cu geamuri fumurii.

O pereche de ochi negri mă privesc ciudat câteva momente, apoi îmi face semn să urc văzând că șovăi lângă portiera deschisă. Mă urc în spatele lui, privirile noastre împletindu-se din când în când în oglinda retrovizoare. Simt cum ochii lui mă cercetează mai intens decât altă dată. Un val de emoții îmi înfierbântă trupul deși aerul condiționat este pornit.

Discuția din mașină, se învârte în jurul unor subiecte de familie așa că prefer să-mi țin ochii ațintiți pe geam. Natura e mult mai frumoasă așa îmbrăcată în verde. Palermo este un oraș frumos în esență. Privirea îmi este acaparată de o casă mare, cu un singur nivel cu verandă, balansoar și gard alb, exact genul de casă în care visam să locuiesc când eram mică. Deși trecem de ea, continui să-mi țin capul răsucit, privind-o. La câțiva metri distanță mașina se oprește brusc. Cobor, apoi îmi rotesc privirea în jur, pe plaja pustie.

—Nu mai e nimeni?

Gândurile au ieșit ca de obicei cu voce tare. Caro îmi face cu ochiul, apoi mă ia de braț.