Nisip în suflet

Capitolul 18

Capitolul 19

Pășesc tiptil prin camera încă întunecată. Zorii zilei se ițesc, dar foarte puțin printre draperiile crăpate. Las masculul din pat să se odihnească în continuare și mă îndrept spre bucătărie. Trasez cu mâna dreaptă o dungă pe unul din pereții holului, ghidându-mă prin semiîntuneric, iar o ușă întredeschisă mă abate din drumul spre bucătărie. Deși e nepoliticos să mă strecor așa, curiozitatea e mai mare decât politețea. Intru într-un dormitor la fel de frumos mobilat, dar mult mai mare în dimensiuni decât cel în care am dormit.

Trec cu vârful degetelor peste mobilierul atent lucrat și îmi imaginez viața pe care a avut-o Alessandro între aceste ziduri. Oricât mă străduiesc încă nu-mi pot aminti deloc figura lui printre ale celorlalți din cartier. Mă răsucesc pe călcâie, considerând că am invadat destul intimitatea acestui dormitor care probabil fusese al părinților săi.

Înainte să ies, de-a lungul peretelui din fața mea, zăresc un șir de fotografii frumos înrămate. Mă apropii și zâmbesc la vederea puștiului ciufulit, apoi zâmbetul îmi dispare brusc. Iau rama de pe perete și mă îndrept cu ea spre fereastră, acolo unde lumina este mai puternică. La prima vedere pare un portret de familie. Un bărbat, o femeie și același băiețel care seamănă leit cu Alessandro.

Dumnezeule, mâinile îmi tremură așa de tare încât tabloul alunecă pe podea, iar sunetul de sticlă spartă reverba strident în încăpere. Trebuie să ies cât mai rapid de aici căci simt că nu mai am aer. Alerg pe coridorul pustiu până în bucătărie, încercând să fiu cât mai silențioasă. Iau un pahar cu apă și procesez ceea ce m-a șocat. Alessandro apare în poză alături de Marco Corelli, șeful meu de la club, același om care a pus să fiu ucisă.

Un fior rece ca gheața, îmi străbate trupul simultan cu imaginile care mi se derulează în cap cu mine moartă. Îmi înfing mâinile în păr, încercând să gândesc rapid cum să ies din acest rahat. Alessandro a spus că nu mai există secrete între noi și atunci de ce a ascuns identitatea tatălui său față de mine.

Gândește, Ania, gândește! Ce naiba, mai vor ăștia de la tine.

Lacrimi amare de neputință și frustrare îmi udă obrajii. Trebuie să plec, să mă îndepărtez de lumea asta, dar unde naiba să mă duc? Doamne, dă-mi putere, ce mă fac? Încotro să mă îndrept, n-am niciun ban. Nu-mi termin acest gând căci văd portofelul lui pe masă. Scotocesc prin el fără nicio jenă, la fel cum m-a mințit și el aseară. Găsesc câteva carduri ale căror pin-uri nu le cunosc, dar și un teanc de bani.

Îi iau pe toți și mă îndrept spre ușa de la intrare. Părăsesc casa fără să privesc în urmă. Șoferul taxiului în care tocmai m-am urcat, mă privește pieziș în oglinda retrovizoare. Pare că rochia mea șifonată și părul nepieptănat mă fac să arăt ca scăpată de la nebuni. Nu-mi permit să irosesc niciun bănuț, așa că aștept cuminte restul fără să-i iau în seamă mutra acră.

Privesc panoul cu zboruri și aleg fără ca măcar să clipesc următorul zbor deși nu e chiar ceea ce aș fi ales în mod normal, dar care mă va ajuta să dispar cel mai repede.

—Un bilet dus, vă rog!

Funcționara își potrivește plictisită ochelarii pe nasul lucios, ridicând privirea din ecranul unui calculator.

—Destinația?!

Ochii i se măresc la vederea chipului meu arătând ca naiba, dar imediat se redresează și adoptă masca de profesionalism, fiind mai mult ca sigur obișnuită cu nebuni în fiecare zi.

—Paris! Cel mai ieftin bilet posibil.

—Un act de identitate, vă rog!

O privesc mută o clipă, apoi răsuflu ușurată, amintindu-mi că în graba în care am plecat am fost inspirată și mi-am luat și portofelul cu mine. Îi întind buletinul, apoi aștept privind din când în când peste umăr. Mă aștept să-l văd în orice moment în spatele meu. Inima mi se strânge ghem când mă gândesc la modul în care ar putea reacționa. Iau biletul cu mâini tremurânde și ocup un loc în sala de așteptare.