Nisip în suflet

Capitolul 16

Vântul șuieră din ce în ce mai rău, afară. Tunetele și fulgerele din depărtare nu prevestesc nimic bun. Stau cuminte pe bancheta din spate în timp ce gorila de la volan, șofează pe străzile întortocheate. Întunericul de afară nu mă lasă să disting nimic, poate să mă ducă și la dracu în praznic și nici măcar să nu știu. Simt și acum gustul sângelui în gură.

Ating cu vârful degetelor partea stângă a feței ce se simte tumefiată. Palma pe care am primit-o mă face să stau acum, nemișcată. Farurile luminează o cabană mică, iar mașina oprește brusc. Se pare că destinația a fost mai aproape decât mă așteptam. Nici nu știu când a ieșit din mașină, dar imediat, simt un braț ce mă trage afară.

Vântul rece îmi înfioară trupul acoperit doar de fusta neagră scurtă și tricoul subțire. Namila mă îmbrâncește ceea ce mă face să cad în genunchi pe asfaltul rece. Încep în gând toate rugăciunile pe care le știu, dar niciuna dusă până la sfârșit. Palma de mai devreme pare că m-a amețit de tot. Îl privesc în lumina farurilor cum scoate un pistol din buzunarul drept al hainei. O spaimă profundă îmi paralizează simțurile.

—Te implor... încep să mă smiorcăi văzând pericolul în care sunt.

Închid ochii strânși, așteptând ca arma din mâna lui să-mi aducă finalul. Soneria unui telefon întrerupe momentul meu de intro cu moartea. Gorila scoate mobilul, mormăie câteva înjurături intangibile, apoi se urcă în mașină și pleacă.

Privesc uimită în urma lui fără a-mi crede ochilor. Trăiesc, nu știu cine l-a convins să mă lase în viață, dar îi sunt extrem de recunoscătoare. Rămân în aceeași poziție în genunchi, rememorând momentele groaznice în care fusesem la un pas de moarte. Deși simt picăturile reci de ploaie ce mi se preling pe față și gât, nu le acord nicio atenție. Privesc în jur, dar bezna nu mă lasă să mă ghidez spre vreun adăpost, deși mai devreme zărisem o cabană veche în lumina farurilor.

Lacrimi de amărăciune curg împreună cu ploaia, nestingherite. Rămân împietrită în aceeași poziție chiar și atunci când lumina unor faruri noi, mă orbesc. Sunt convinsă că au venit să ducă treaba la bun sfârșit. Silueta neagră ce se îndreaptă spre mine mă face să tremur. Îmi pun capul între genunchii îndoiți și aștept să vină să mă ia.

Două brațe puternice mă desprind rapid de la sol. Inhalez adânc parfumul cunoscut și dau frâu liber hohotelor reținute.

— Am crezut că o să mor. Bâlbâi cu nasul afundat în scobitura caldă a gâtului.

— Știu, iubito și îmi pare atât de rău că a trebuit să treci prin asta!

Vocea caldă a lui Alessandro, dar și confortul brațelor sale disoar atunci când mă așează în scaunul rece. Aș fi vrut să mă țină așa la nesfârșit. Închid ochii și las căldura dinăuntru să-mi cuprindă trupul înghețat. Apoi un gând sinuos îmi trece fugar prin cap.

—De unde ai știut unde sunt?

Mâinile i se încleștează instant pe volan. Îi privesc trupul încordat, manevrând cu ușurință mașina prin ploaia din ce în ce mai densă.

—Te-am căutat și așa am ajuns în biroul șefului tău.

Privirea rușinată pe care o are, mă face să cred că îmi ascunde ceva, ceva important!

—L-ai ucis? Întreb panicată gândindu-mă că poate de asta a fost nevoie ca să afle unde sunt.

—Dumnezeule, nu!

Răspunsul lui mă face să respir ușurată, totuși ceva încă mă mai sâcâie, dar îl las în pace pentru moment. Tunetele puternice care se apropie sunt mult mai înfricoșătoare decât situația prin care am trecut. Mă apropii mai mult de trupul cald și-mi așez capul ușor pe umărul lui. Picăturile de apă din părul meu, îi intră în haine, dar nu face nicio mișcare să mă îndepărteze.