Nisip în suflet

Capitolul 13

     Capitolul 13

Alessandro

Îmi mut ochii obosiți din tavanul gol. Sticla de whisky, aproape goală, e singurul martor al nopții mele albe. A plecat, Dumnezeule, a plecat! Nici acum, după aproape o săptămână, nu-mi vine să cred cum a putut să mă părăsească? Cum a putut să se prefacă? Chiar n-a simțit nimic pentru mine?!Ești un mare prost, Alessandro! Ai lăsat garda jos și uite în ce hal ai ajuns! Arunc paharul în perete, transformându-l în țăndări, la fel ca sufletul meu.

M-a lăsat ca pe un fraier să o aștept la petrecere, iar ea era dusă de mult. Cu siguranță își făcuse vreun plan de a dispărut așa de sub ochii tuturor, cineva a ajutat-o totuși, dar oare cine, vreun iubit? Știam că nu are sentimente pentru mine, dar speram ca un imbecil ce sunt. Dumnezeu mi-e martor cât mi-a fost de dragă, dar acum o urăsc.

— Mă auzi, Ania, te urăsc!

Privesc pata făcută de lichidul maroniu pe zidul alb, care pare să ia forma unei fețe ce râde parșiv. Am luat-o razna, clar! Scutur din cap viguros, femeia asta m-a adus în pragul nebuniei. Îmi amintesc că am pus cei mai buni detectivi să o caute, dar poate că ar fi mai bine să nu o mai fac. Dacă ea a ales să plece înseamnă că îi este mai bine așa.

Anulez toate căutările și mă îndrept spre duș, potrivind apa la temperatura camerei. Stau așa câteva minute bune până când, pentru prima oară în viața mea plâng, de furie, de neputință, de dor, nici eu nu știu, dar ceea ce știu sigur e că niciodată nu voi mai iubi! Ajunge! Simt cum ușor, ușor, inima își formează în jurul ei o carapace care o strânge ca o menghină.

— Dejunul, dumneavoastră, domnule!

Marina se apropie cu o tavă pe care o așează cu grijă pe masa de pe terasă.

— Poți să o iei înapoi, de fapt știi ce, ar trebui să-ți iei câteva zile libere.

Aprobă în tăcere, fiind singura persoană din lumea asta care mă cunoaște atât de bine încât știe când trebuie să păstreze distanța, iar ăsta e acel moment. Rămân din nou singur, apoi mă așez privind marea învolburată. Motorul unei mașini care se apropie aproape că îmi face inima să tresară, dar apoi îmi amintesc că am luat o decizie așa că rămân împietrit în același loc.

Silueta blondă care coboară, îmi înmoaie picioarele brusc, dar doar pentru o fracțiune de secundă. O las să mă sărute pe ambii obraji fără ca măcar să-mi pese.

—Ce naiba vrei, Katia?

—Uite, Alessandro, știu că toată situația asta te enervează că micuța și-a luat zborul, dar privește situația în ansamblu, totul e mai simplu acum!

O privesc neînțelegând unde vrea să ajungă. Se apropie și cu vârful unghiei lăcuită în roșu, îmi trasează o dungă pe abdomenul dezgolit. Îmi înfing mâna cu forță în părul ei, luând-o prin surprindere. Icnește pe moment, apoi își apropie gura de a mea. Îi mușc buzele brutal în timp ce o lipesc de cel mai apropiat perete al terasei. Gustul răzbunării se simte extrem de amar, dar furia îmi întunecă mințile.

Îi dau drumul părului, lăsând-o să-și coboare gura tot mai jos. Îmi desface jeanșii cu mâini experte, ocupându-se de partea întărită din ei. Închid ochii, strângând în pumn părul blond. Femeia asta e în stare să stoarcă și ultima picătură de sevă din mine. Mă las în voia plăcerii fizice pentru câteva minute, apoi îi pun capăt, ajungând în punctul eliberării.

O privesc cum își aranjează coafura zâmbindu-mi cu subînțeles. Îi ignor orice altă apropiere, încheindu-mi pantalonii rapid. Cățeaua asta nu va primi mai mult de la mine.

— Dispari, Katia!

Îi rostesc asta pe un ton calm, fără niciun regret. Nu am iubit-o niciodată și nu o să încep acum, când cu o săptămână înainte se afișase cu Leo. Vărul meu poate fi un prost, crezând în iubirea ei, dar eu nu. Singurul ei atuu pe care l-a avut, fără ca măcar să știe, era faptul că îmi amintea de Ania, cea pe care o lăsasem în Polonia. Ba chiar la început când am văzut-o prima oară am crezut că ea este. Asemănarea lor se reduce la fizic, acum îmi dau seama, psihic sunt diametral opuse.

—Ai să regreți asta, ticălosule!

— Pleacă, dracului odată!

Îi întorc spatele, privind marea din ce în ce mai agitată.

—N-ai s-o găsești niciodată!

Cuvintele astea trec prin mine ca o sabie încinsă. Mă întorc rapid spre ea apucând-o strâns de gât.

—Ce-ai zis? Știi unde e?

— Lasă-mă!

Rostește printre dinți, răsuflând cu greutate. Deși n-am fost niciodată agresiv cu o femeie, ba chiar uram asta, cățeaua asta scotea tot ce e mai rău din mine.

— Repetă ce-ai zis!

O prezență care își drege glasul jenat, o scapă din mâinile mele.

— Șefu', trebuie să vorbim!

—Nu acum Massimo, sunt ocupat!

—E despre treabă aia!

Evident că Massimo, nu mi-ar spune de față cu Katia ce s-a întâmplat și totuși la care dracu' treabă se referă că mă scoate din pepeni? Știu că nu i-am dat nicio sarcină și totuși... La naiba! Deși am sunat detectivii și am anulat căutările, am uitat să-l sun și pe Massimo.

— Vino!

Îi fac semn să mă urmeze în casă, apoi mă adresez blondei care continuă să îmi arunce priviri tăioase.

— Să nu te mai găsesc, când mă întorc!

Intru în birou, făcându-i semn să închidă ușa. Îmi trec mâinile prin părul răvășit, încercând să mă calmez pentru ceea ce urmează să-mi spună.

—Am găsit-o!

Nu e necesar să întreb, știind foarte bine la cine se referă.

—Unde?

Pun singură întrebare care mă macină de când a dispărut.

— Asta n-o să-ți placă!

—Massimo! Mârâi printre dinți. Nu mă face să scot cuvintele cu cleștele din gura ta.

— Lucrează în clubul lui Marco Corelli.

—La tata?!

Ce idiot pot fi! Câți de, Marco Corelli sunt care dețin și un club de noapte pe deasupra? La naiba, de zece ori la naiba! Se pare că trebuie să-i fac o vizită, bătrânului!