Nisip în suflet

Capitolul 10

     Razele soarelui intră neinvitate în ochii mei deschiși pe jumătate. De câteva minute privesc trupul bine sculptat de lângă mine fără ca măcar să mă mișc. Frica că mă va prinde holbându-mă mă determină să cobor din pat. Părăsesc camera tiptil, trăgând de tricoul care în timpul somnului mi-a dezgolit coapsele. Ies în hol și intru în camera care e la fel cum am lăsat-o aseară, iar în lumina răsăritului pare mult mai frumoasă. Deschid larg ferestrele lăsând aerul răcoros al dimineții să pătrundă înăuntru. Glasul pescărușilor se aude perfect de la fereastră, la fel și sunetul valurilor care se izbesc de stânci.

Închid ochii lăsând pacea să mă cuprindă, inspir adânc și tresar ușor când aud zgomot de pași din camera alăturată. Soțul meu s-a trezit. Stau cu urechile ciulite așteptând să de-a buzna din minut în minut, dar zgomotul dușului pornit mă lasă să răsuflu ușurată. Mă îndrept și eu spre baie înarmându-mă cu curaj pentru ziua ce tocmai a început.

Jumătate de oră mai târziu rătăcesc pe holurile pustii îmbrăcată într-o rochie subțire de plajă de culoarea piersicii. Mi-am prins părul lung într-un coc lejer și deși am vrut să încalț o pereche de teneși, am renunțat complet la ei preferând să cutreier desculță. Stomacul care îmi ghiorăie prinde o voință proprie conducându-mă spre bucătărie. Alessandro amestecă într-o tigaie pe plită, iar mirosul de bacon prăjit îmi lasă apă în gură.

— Neața! Rostesc cam cu jumătate de gură neștiind cum să mă comport acum după ce am petrecut noaptea împreună și încercând să domin roșeața care îmi cuprinde instant fața.

— Ți-e foame? Ia un loc.

Mă așez la aceeași masă la care am mâncat prima oară cu el încercând să ignor maieul care i se întinde perfect peste bicepșii încordați. Acum îi pot admira în voie tatuajele interminabile care îi acoperă brațele și gâtul. Mafiotul chiar este o enigmă complet diferit față de băieții de la școală. O serie de desene abstracte din care nu înțeleg mare lucru îmi captează atenția atât de tare că nici nu observ când se apropie cu farfuriile de masa goală.

—Sper că îți place omleta. Marina are liber și e singurul lucru pe care știu să-l gătesc.

Figura îngrijorată pe care o are mă face să mă încrunt ușor. Se jenează că nu știe să gătească, dar n-are nimic când vine vorba că m-a luat oarecum cu forța de nevastă.

—E ok.

Deși nu intenționasem, răspunsul a ieșit mai răstit decât aș fi vrut. Continui să mănânc în tăcere fără a mai face și alte gafe. În fond depind de binevoința lui să scap din această căsnicie.

— Șefu'...

Un bodyguard apare în prag, jenat că-și deranjează șeful și totuși destul de ferm de a-i transmite un mesaj. Alessandro se ridică de la masă ieșind cu acesta pe urmele lui. Mă îndrept încet spre ușa întredeschisă trăgând cu urechea, la fel ca un copil de grădiniță.

— Sindicaliștii ne fac din nou probleme.

— Rezolvă, tu Massimo! Am toată încrederea!

— S-a făcut șefu'!

— Și aveți grijă, luați și armele în caz că...

Nu mai ascult și restul frazei, dar clar cuvântul armă mi-a ridicat părul pe ceafă. Aștept să se întoarcă, fără să mă mai ating de mâncare, mi-a pierit pofta.

—Ce vrei să facem azi?

Mă uit cruciș, noi avem planuri?

—Voi merge pe plajă, de fapt merg chiar acum, îi spun hotărându-mă brusc.