Nisip în suflet

Capitolul 8

     Să nu fii iubită e una, dar e cu totul altceva să crezi că oamenii te iubesc, apoi să afli că nu este așa. Faptul că mă aflu sub același acoperiș cu doi oameni în care mi-am pus toate speranțele și m-au trădat, mă lasă fără aer. Îmi pudrez nasul cu mâini tremurânde sperând în continuare că totul e o farsă și vom râde cu toții la urmă. Din câte se pare măscăriciul sunt eu, iar cei care râd sunt alții.

Nici nu știu când s-a terminat liceul. Știu doar că am fost acolo la absolvire. Știu că am primit flori și am fost sărutată de buzele otrăvitoare, ale lui Piotr, părintește pe frunte. Am început să-i urăsc și mirosul când îl simt în preajma mea. Încă puțin și voi scăpa din casa asta. Puțin și viața mea se va schimba. Urăsc când nu pot lua decizii, când sunt constrânsă și mai ales urăsc că sunt slabă și nu pot să mă opun.

Mă privesc în oglinda mare care a fost adusă de dimineață împreună cu celelalte lucruri, în cameră. Deși Katia a dorit să mă ajute, am refuzat-o ferm. A făcut destule pentru mine, măcar să nu-i văd satisfacția din priviri în acest moment. Femeia blondă și extrem de palidă din oglindă mă privește cu ochi mari care imploră să o dezbrac de rochia lungă. Nu e o rochie urâtă, ba chiar în alte circumstanțe i-aș fi apreciat detaliile atent lucrate, dar nu și azi. Incerc să zâmbesc, dar colțurile gurii ne tremură simultan, mie și reflexiei mele.

Mă întorc pe călcâie, îmi iau valiza deja pregătită, arunc o privire prin cameră și fără niciun regret o părăsesc. Piotr și Katia mă așteaptă afară, eleganți îmbrăcați și cu fețe mulțumite, ca și cum ce au câștigat a fost mai de preț față de sacrificiul făcut. Le ignor orice tentativă de conversație, apoi mă urc în mașină lângă, Marco, spre dezaprobarea lui Piotr și uimirea șoferului. Din ce în ce mai bine, am început să iau propriile decizii, chiar dacă una nesemnificativă.

Clădirea spre care ne îndreptăm îmi trezește sentimente nostalgice. Alte momente nu tocmai plăcute mi se derulează prin minte. Aștept cu Katia într-o cameră secundară până când se aude semnalul după care mă ghidez. Strâng cu mâini tremurânde buchetul de liziantum, pășind cu grație în urma Katiei. Fac pași mărunți ca să nu mă împiedic în poalele rochiei lungi și albe.

Zecile de capete îmi urmăresc fiecare mișcare. Simt cum corsetul mă lasă fără aer. Îndrăznesc să ridic privirea, ochii mei întâlnindu-i pe ai lui. Rămân agățați acolo ca de o ancoră. Îi înmânez buchetul Katiei, iar eu îmi ocup locul lângă el, Alessandro Corelli, viitorul meu soț, un mafiot. Dumnezeule, faptul că gândesc prea mult s-ar putea să mă aducă în pragul leșinului. Strâng degetele în pumni, încleștate în voalul alb de mătase.

—Ania Ivanov, de bună voie și nesilită de nimeni, iei în căsătorie pe Alessandro Corelli de soț...

Bla, bla, bla vorbele preotului se aud în fundal. Mă întorc spre Piotr, iar pentru ultima oară îl implor din priviri să facă ceva. Privirea încruntată și semnul imperceptibil din cap mă fac să spun da, automat. Îmi ridic privirea spre cer și-mi cer iertare că am devenit o astfel de persoană. Deși zilele trecute am împlinit abia optsprezece ani, mă simt atât de bătrână ca și cum aș fi consumat jumătate din viață până acum.

Răspunsul tare, clar și concis al lui Alessandro mă face să ridic privirea surprinsă spre el. Îi privesc trăsăturile încordate, iar atunci când aud ,,poți sărută mireasa", fața lui se apleacă spre a mea. Își lipește buzele calde și moi de ale mele, atingându-mi ușor cu vârful degetelor obrazul. Își împletește degetele cu ale mele, apoi ieșim din biserica aglomerată.

— Ești în regulă?!

Vocea răgușită și îngrijorată de lângă mine, se aude că o șoaptă pe care doar eu o pot înțelege.