Nisip în suflet

Capitolul 6

Răbdare...

Răbdarea e un lucru atât de fragil încât e foarte ușor să se disperse în vânt. De câteva zile mă rog la Dumnezeu să-mi de-a încă puțină, dar cred că s-a săturat și el de rugile mele. Îmi privesc chipul în oglindă fără măcar să-l recunosc, nu mă mai recunosc. Mi-am pierdut zâmbetul, voioșia și sclipirea din ochi. Paloarea feței îmi dă un aspect bolnăvicios care mă înspăimântă și pe mine.

Renunț la machiaj deși ar trebui să îl folosesc, dar nu simt să o fac și atunci, de ce? De ce, tot timpul trebuie să le fac pe plac celor din jur? De ce, ei trebuie să doarmă liniștiți, iar eu să plâng până la miezul nopții? De ce? Pun aceste întrebări imaginii mele din oglindă, acestei reflexii pe care nu o simt că mi-ar aparține.

Imi e dor de mine. De vechea eu zâmbitoare, fericită și nepăsătoare. De mine când alergam prin iarba umedă în diminețile cu rouă. De mine când priveam cerul plin cu stele și aproape că le puteam atinge. Imi e dor de mine când îmi plăceau lucrurile simple și de momentele când viața nu era așa de complicată.

Zâmbesc ironic când aud în minte chiar și acum, după două săptămâni, vorbele lui Piotr. ,,Ai o datorie față de noi, Ania!" O atenționez cu degetul pe Ania din oglindă. ,,Am avut grijă de tine și acum a venit timpul să plătești." ,,Oh, dar nu plânge dragă, vei fi bine!" Ochii Aniei din oglindă mă privesc înlăcrimați. Nu plânge, draga mea, o scoatem noi la capăt. Îi zâmbesc slab îmbărbătând-o.

Mă ridic din fața măsuței de toaletă pornind agale spre pat. Aici stă întinsă rochia argintie pe care trebuie să o port în această seară, mai exact de fix două ore de când șoferul lui Alessandro a adus-o. E frumoasă, splendidă chiar, în alte circumstanțe mi-ar face plăcere să o port, dar nu și azi. Nu la acest dineu în care este anunțată logodna noastră.

Logodnă, acest cuvânt care nu reflectă nici pe sfert realitatea. Un banal cuvânt, dar cu atâta greutate. Oftez când mă gândesc la viața mea liniștită pe care o aveam. Îmi ridic privirea în sus lăsându-mă copleșită de tristețe și dor. M-au lăsat singură într-o lume plină de falsitate și nepăsare. O lume în care puterea și banii sunt mai presus de orice, chiar și de sângele tău.

Arunc scârbită rochia în celălalt colț al camerei, apoi mă îndrept spre dressingul micuț. Răscolesc câteva secunde, găsind exact ce îmi trebuie în momentul de față. Îmbrac rochia neagră pe care am purtat-o la înmormântare, îmi las părul liber pe spate și încalț o pereche de balerini deși știu că sunt foarte mică pe lângă silueta impunătoare a lui Alessandro. O privire furișă spre oglindă mă înfățișează de doisprezece ani, zâmbesc mulțumită de rezultat. O bătaie ușoară în ușă mă face să mă îndrept agale spre ea.

— Ești gata? Trebuie să cobori!

Entuziasmul ei nu e contagios, îi zâmbesc la fel de fals cum e și grija ei pentru mine.

— Câteva retușuri și sunt gata!

Îmi zâmbește calm, apoi pleacă învăluită de foșnetul rochiei lungi de seară. Ținuta ei este una fabuloasă, dar nu-mi pasă. Dacă îi place mai mult lui Alessandro, n-are decât s-o ia pe ea de nevastă. Katia s-a întors în sânul familiei de câteva zile și e extrem de îndrăgostită și fericită că lucrurile s-au aranjat într-un final. Da, s-au aranjat pentru ea, dar nu și pentru mine, eu fiind cea care trebuie să plătească pentru greșelile ei.

Cumva, deși Alessandro este persoana pe care o urăsc cel mai mult, îi dau dreptate întru totul. Sunt mult prea naivă pentru lumea în care trăiesc. Erau unica mea familie rămasă și totuși asta nu i-a împiedicat să profite de suferința mea să-și atingă scopurile josnice. Mă gândesc dacă nu cumva Katia și unchiul Piotr, au pus la cale toată această mascaradă de când m-au luat din Varșovia. Chiar dacă Alessandro vrea acum să se răzbune pe Piotr, cred că dintre ei, el este cel mai mic rău. Măcar el a fost sincer dintotdeauna, expunându-și franc părerile.