Preaiubitul Cole Moore

1. Cole Moore nu era bine.

                                     Cole Moore nu era bine

     Poate că tata avea dreptate când zicea că în viață e mai multă durere decât plăcere. Nu l-am crezut inițial, pentru că îl vedeam mai mult zâmbind decât văitându-se. Sau poate a purtat o mască în tot acest timp în care zâmbea fără să îmi dea de gândit cât de mult suferă, sau că are o boală ce îl chinuie de ceva ani.

Ani. Atât a durat până i s-a spart masca de pe față.

Ani în care eu trăiam cu impresia că familia mea e bine.

      Însă se pare că viața nu e așa fericită pe cât credeam. Și da, e mai multă durere decât plăcere. Deși acum simt durerea, încă nu pot spune în cuvinte ce e, cum se simte și ce te doare cel mai tare. Pare că te doare tot, deși fizic ești bine și mental nu simți că te schimbi, deși nu știu dacă chiar e corect spus, pentru-că un nebun simte oare când înnebunește mai mult? Probabil că nu, sau probabil că da, simte, ca și mine acum când îmi dau seama ca de zece minute stau pe holul spitalului , mestecând în paharul de cafea din mâna mea, care între timp s-a răcit, întrebându-mă ce e durerea.

     Îmi pierd mințile? Probabil.

     Dar ce pot să fac? Să o mai consolez pe mama care plânge lângă mine pentru că tata nu e într-o stare bună de sănătate si se agravează din ce în ce mai rău, deși am făcut asta de mii de ori în câteva ore, sau să analizez toate fețele posace de lângă mine și total necunoscute, ori să plec la scoală, prefăcându-mă că nu s-a întâmplat nimic.

     Nu am nimic de făcut, iar mama printre sughițurile de plâns îmi spune să plec la scoală, să nu stau aici degeaba pentru că tata oricum nu are să se facă mai bine dacă rămân si pierd orele.

     Nu știu ce să fac. Nu pot să plec , dar nici să stau. Durerea de a fi aici e incurabilă, iar plecarea nu o găsesc ca pe o soluție. Așa că îmi întorc capul spre cabinetul de lângă salonul tatălui meu, cautând o ispirație, un lucru care să mă facă să stau sau să plec. Și cum totul pare că se întâmplă cu un motiv de ceva timp, de pe ușa cabinetului iese singura persoană pe care am evitat-o pe tot parcursul liceului. Nu știu dacă din cauza vieții lui perfecte de copil bogat și arogant, sau pentru felul în care se folosea de oameni și după îi arunca ca pe cârpe, ori nenumăratele motive pentru care era mereu în centrul atenției, dar el era pur si simplu o durere sub coaste care persistă de patru ani de zile, ani în care amândoi ne-am ocolit și evitat de parcă eram un pericol unul pentru altul.

     Nu știu ce pericol reprezint eu pentru el, dar el reprezintă un pericol pe care îl neg de ceva timp mie însămi.

     Iar acum când îi văd părul ciocolatiu si ochii verzi si sclipitori ce atrăgeau toată atenția, am curajul să recunosc de ce el reprezintă un pericol pentru mine. El e pericolul de a mă îndrăgosti și de a fi aruncată la gunoi. Pentru că sunt sigură că pentru Cole Moor nu sunt cu nimic mai mult.

     Însă din mometul în care a ieșit pe ușa cabinetului, mi-am dat seama după câteva secunde că ochii lui nu strălucesc la fel de tare și că cearcănele adânci îi stirbesc din frumusețe. Hainele lui erau ușor mototolite, lucru pe care la el nu l-am mai văzut, pentru că mereu era scos ca din țiplă și gata de atras oamenii în capcana aprecierii si iubirii lui.

Azi Cole nu e Cole. 

     Sau așa îmi dă impresia până ca ochii lui să mă fixeze brusc, de parcă știu că sunt priviți. Privirea lui e rece și lipsită de orice emoție, de parcă nu mai are motiv să simtă una. Expresia feței e de nedescris. De parcă totul s-a sfârșit brusc sau ascunde ceva și e prins, expresie ce îmi face pielea de găină și să mă gândesc automat dacă e bine. Deși ne evitam tot timpul aveam mereu senzația că pot să-l citesc dincolo de aparențe.