Este 16 aprilie 1944.
Simt cum ultimele puteri ma lasă.Cu un noroc parcă oferit de nimeni altul decât însuşi Domnul am rezistat mai mult decât ceilalţi.Eu si încă 4 am mai rămas din vechiul lot.
Gestapo a aflat ca domnul Darius este fost ofiţer de rang înalt din Rusia aşa ca nu l-au eliminat.
Nici măcar nu s-au chinuit sa il răpească,l-a executat in mijlocul tuturor,cu toţii înspăimîntaţi până la moarte.
Ni s-a cerut sa scăpăm de cadavru,aşa ca l-am cercetat puţin.
Prin asta vreau sa spun ca atunci cand mureai,erai deposedat de absolut tot ce aveai de valoare,inclusiv haine.
Din nevoie m-am uitat si eu,am căutat bucăţi de pâine,poate o scaparatoare,dar am găsit altceva in schimb.
Era un medalion,unul de argint.
Daca ma tocmeam cu unul din ofiţeri,puteam avea ceva mancare cât sa rezist vreo încă 3 luni!
După ce cu toţii l-am jefuit pe bietul om de tot ce avea,am aruncat corpul in mare.
Aceeaşi zi mai târziu,vad ca acel medalion se deschide.Era.....probabil el,mai tânăr si cu siguraţă mai puţin paros!In stânga era altcineva.Mama lui?prea tânără ,sora?da poate,soţia?cam la fel de probabil.
Am hotărât sa il păstrez,ştiind ca o sa imi trebuiască.Până la urma,mai e doar un an pana ce războiul se va termina.Mersi din nou pentru informaţie,Melkyor....
După o săptămână un ofiţer a cerut ca pentru ziua următoare sa strângem tot ce mai aveam de preţ si sa ne pregătim ziua următoare de plecare.
Ni s-a zis ca o sa facem tot muncă manuală(era evident) dar ni s-a zis ca dacă divulgăm cuiva ca suntem evrei pe drum o sa fim trataţi in stilul lor propriu.
Nici unul nu a îndrăznit sa spună sau sa întrebe ceva.
Ziua următoare am mers mers cu un tren de vite,cam ca si cel cu care am mers prima dată in acel loc al ororilor numit Auschwitz .
Durează deja o săptămână de cand am plecat si cam rămân fără turtă dulce!
Totuşi,un inconvenient avea sa fie o mică salvare:s-ar putea ca o vită sa fi facut o gaură in podea.Acolo ne făceam nevoile si întra aerul proapat.
Nu toţi au avut norocul nostru,celelalte vagoane au adus mai multe cadavre decât oameni vii.
După ce am ieşit cei mai mulţi soldaţi se uitau uimiţi cum de am rezistat atâta.
Un al soldat ne-a facut semn sa ne mişcăm.
Cand am văzut destinaţia, era un întreg complex,distrus si pus la pământ.
Stiu ca aici era o fabrică deoarece se vad turnurile alea prin care ieşea cenuşa si fumul.
Ciudat,dacă nu aş sti mai bine aş jura ca ăsta este chiar Auschwitz:aceeaşi linie de cale ferată,garduri si turnuri asemănătoare.
După ce ma gândesc mai bine încep toate fiorile sa se manifeste in mine.Aveam un tremurat groaznic si colegii mei de vagon se întrebau dacă nu cumva sunt in şoc anafilaftic.
Ce s-ar intampla....DACĂ ĂSTA CHIAR E AUSCHWITZ?!?!
Aş fi vrut sa verific locul mai bine,dar soldaţii ne duceau altundeva.
Ne aflăm cam la 500 de m de complex,pe un deal,cand soldaţii ne-au dat dintr-un camion staţionat acolo haine.HAINE NOI!!!!!!!!
Port aceeaşi toala de aproape 2 ani si păduchii imi făceau nopţile albe.Deci mulţi,inclusiv eu,nu ne-am putut abţine din plâns cand le-am primit.
Mai jos de deal erau niste civili care păreau destul de derutaţi.După ce ne-am îmbrăcat,un ofiţer fără chipiu cu cap de mort se duce la acei civili,după care ne spune:
Ofiţerul:Acum sunteţi muncitori si angajaţii oamenilor ăştia.Cu toţii sunteţi din Franţa si ati venit la muncă voluntară si schimb de experienţă.Dacă vreunul şopteşte despre întâmplările din Normandia,îi tai limba si o dau ca mancare cainelui meu!Înţeles!
Deci urma sa fim fermieri, ciudat si totuşi AM CARAT PIETRE CADAVRE TIMP DE 2 ANI!Cred ca o sa ma descurc.Dar de ce ţin morţiş sa ţină secret.Oamenii aia stiu cu siguraţă ce am păţit.
CITEȘTI
Holocaust-Inceputul Sfarsitului
AcakJoseph Arthas e doar un copil român de origine evreiască care trăieşte o viaţă normală si fericită in Timişoara anului 1938,implinind 10 ani. Aceasta e povestea cum Arthas a supravieţuit Războiului Mondial,destrămării "României Mari" si a familiei s...
