▪️Capitolul 4▪️

643 67 59
                                    

           După o zi de vineri de coșmar, o sâmbăta întreagă petrecută printre cărți sună ca și un cântec de sirenă în urechile mele.

         Am descuiat ușa librăriei și am pășit înăuntru. Am aprins becurile și mi-am trântit geanta pe tejghea.

        Întotdeauna am iubit locul ăsta și nu numai pentru faptul că am cărți la discreție, dar și pentru aerul pe care îl emană. Liniște.

          Liniște după o vineri trăznită plină cu top modele care mă urmăresc pe holuri după ce era să îmi dea bilet pentru lumea cealaltă și de profesori de antreprenoriale demenți care era să o prindă pe Rebecca făcând săpături arheologice la mine în lucrare. Și să nu uit faptul că am stat închisă în baie o pauză întreagă.

       Deci da… O zi minunată…

       Cei de la livrări se pare că au ajuns înaintea mea deoarece mă aștepta un teanc întreg de cutii plus un registru de semnat.

          M-am pus pe treabă și umblam de colo colo cu cărțile în brațe căutându-le locul la raft.

           Până spre amiază am avut câțiva clienți. Majoritatea veneau periodic și își ridicau comenzile. Cea mai simpatică mi se părea doamna Jhon. O femeie rotunjică de vârstă mijlocie care își retrăia tinerețea prin cărțile contemporane și prin romane de dragoste.

         – Mi se pare mie sau azi ești cam supărată, mi-a zis.

        Își proptise coatele pe tejghea și mă privea curioasă.

        – Mă simt minunat, am zis mototolind o hârtie pe care desenasem un ochi.

         Un ochi verde. Doamne Dumnezeule.

        – Mie îmi poți zice orice.

        Obrajii ei albicioși s-au apropiat și mai tare de mine.

         – Promint să nu zic la nimeni. E vorba de vreun băiat?

          Am simțit imediat că roșesc. Ce prostie. Eu nu roșesc.

         – Nu, m-am grăbit să neg. Probleme pe la școală.

        Femeia și-a mângâiat puțin bărbia rotundă și a mijit ochii, privindu-mă printre gene.

          – Eu speram să îmi zici despre băiatul ăla ce s-a mutat acum câteva zile pe aici. Locuiește peste stradă de mine și mă gândeam că poate el e problema.

        Am făcut ochii cât cepele.

        – Cameron?

         – Da! Așa îl cheamă, am făcut cunoștință ieri. E un scump. M-a ajutat să car toate sacoșele ieri după ce am coborât din taxi. Un băiat bine crescut.

          OK. La asta nu mă așteptam.

           – Și de ce îmi spuneți toate astea?

         M-a privit de parcă aveam nevoie de un certificat de tâmpită.

        A expirat zgomotos și a clătinat din cap.

       – E “marfă” sau cum ziceți voi în ziua de azi. Dacă aș fi nemăritată și cu vreo treizeci de ani mai tânără…

            Am pufnit în râs și ea a zâmbit.

          – Îți stă bine când zâmbești. Fă asta mai des, draga mea.

          Mi-a lăsat banii lângă casă și a ieșit.

Amintește-ți de mine Unde poveștirile trăiesc. Descoperă acum