După o zi de vineri de coșmar, o sâmbăta întreagă petrecută printre cărți sună ca și un cântec de sirenă în urechile mele.
Am descuiat ușa librăriei și am pășit înăuntru. Am aprins becurile și mi-am trântit geanta pe tejghea.
Întotdeauna am iubit locul ăsta și nu numai pentru faptul că am cărți la discreție, dar și pentru aerul pe care îl emană. Liniște.
Liniște după o vineri trăznită plină cu top modele care mă urmăresc pe holuri după ce era să îmi dea bilet pentru lumea cealaltă și de profesori de antreprenoriale demenți care era să o prindă pe Rebecca făcând săpături arheologice la mine în lucrare. Și să nu uit faptul că am stat închisă în baie o pauză întreagă.
Deci da… O zi minunată…
Cei de la livrări se pare că au ajuns înaintea mea deoarece mă aștepta un teanc întreg de cutii plus un registru de semnat.
M-am pus pe treabă și umblam de colo colo cu cărțile în brațe căutându-le locul la raft.
Până spre amiază am avut câțiva clienți. Majoritatea veneau periodic și își ridicau comenzile. Cea mai simpatică mi se părea doamna Jhon. O femeie rotunjică de vârstă mijlocie care își retrăia tinerețea prin cărțile contemporane și prin romane de dragoste.
– Mi se pare mie sau azi ești cam supărată, mi-a zis.
Își proptise coatele pe tejghea și mă privea curioasă.
– Mă simt minunat, am zis mototolind o hârtie pe care desenasem un ochi.
Un ochi verde. Doamne Dumnezeule.
– Mie îmi poți zice orice.
Obrajii ei albicioși s-au apropiat și mai tare de mine.
– Promint să nu zic la nimeni. E vorba de vreun băiat?
Am simțit imediat că roșesc. Ce prostie. Eu nu roșesc.
– Nu, m-am grăbit să neg. Probleme pe la școală.
Femeia și-a mângâiat puțin bărbia rotundă și a mijit ochii, privindu-mă printre gene.
– Eu speram să îmi zici despre băiatul ăla ce s-a mutat acum câteva zile pe aici. Locuiește peste stradă de mine și mă gândeam că poate el e problema.
Am făcut ochii cât cepele.
– Cameron?
– Da! Așa îl cheamă, am făcut cunoștință ieri. E un scump. M-a ajutat să car toate sacoșele ieri după ce am coborât din taxi. Un băiat bine crescut.
OK. La asta nu mă așteptam.
– Și de ce îmi spuneți toate astea?
M-a privit de parcă aveam nevoie de un certificat de tâmpită.
A expirat zgomotos și a clătinat din cap.
– E “marfă” sau cum ziceți voi în ziua de azi. Dacă aș fi nemăritată și cu vreo treizeci de ani mai tânără…
Am pufnit în râs și ea a zâmbit.
– Îți stă bine când zâmbești. Fă asta mai des, draga mea.
Mi-a lăsat banii lângă casă și a ieșit.
CITEȘTI
Amintește-ți de mine
Romance"Uneori îl simțeam atât de aproape încât mă puteam îneca în lumina lui, iar alteori era ca și cum ar fi scufundat în apă, unde eu nu îmi puteam ține respirația decât câteva secunde." Unele lucruri nu pot fi schimbate... Asta a învățat Alliana...