Amintește-ți de mine

▪️Capitolul 15▪️

            De două lucruri eram absolut sigură. Unu. Aveam nevoie urgentă de un transplant de inimă. Doi. Cam mai avea puțin și îmi mânca nasul.

           Stătea atât de aproape! Creierul meu țipa ca nebunul să fug, pe când alte părți urlau să stau.

         Mama mă-si!

          Dacă aș putea să o iau la fugă și să mă ascund în baie, aș fi cea mai fericită ființă de pe planetă.

          Încă stăteam stană de piatră în fața lui și mă gândeam la o replică inteligentă. Cum adică “ne jucăm de-a șoarecele și pisica”?

          De când ne jucam noi asta? Și cel mai important e cine crede el că e pisica? Căci eu clar nu sunt șoarecele, cât că aș fi un șoarece destul de drăgălaș.

          Și uite așa s-au stricat și ultimii neuroni. Eu mă gândesc la Tom și Jerry când un tip stă în fața mea și practic îmi respiră în față.

          Am nevoie de un control și de o ședință intensă la psiholog.

           – Ți-a mâncat pisica limba, a întrebat rânjind.

          – Ce ai cu expresiile care conțin cuvântul “pisică”?

           Și-a lăsat capul pe o parte și a început să râdă.

          – Îmi plac pisicuțele, a zis ridicând din umeri.

          Și-a întins degetele și îmi mângâia umărul peste materialul gros al hanoracului. Ochii lui erau fixați pe fața mea.

            – Am să ți-l prezint pe Rufus cândva, am zis. Dar acum scuză-mă, dar am treabă.

           Am dat să mă strecor pe lângă el, dar palma lui a lovit metalul dulapului țintundu-mă locului.

           – Ce treabă, a întrebat. Te vezi cu Tim la cantină?

           – Cine e Tim, am întrebat prostește.

          – Prietenul tău care mai avea puțin și ți se urca în brațe ora trecută.

           Am dat buimacită din cap.

         – Îl cheamă Travor.

         – Tot aia e.

           M-am uitat urât la el. Încă mă ținea captivă între brațele sale, dar dacă m-aș strecura pe sub…

           – Nici să nu te gândești, a zis și în tonul său se simțea amuzantul.

           – La ce, am întrebat și mi-am încrucișat brațele la piept.

           – Chiar crezi că poți scăpa de mine, a întrebat zâmbind.

           Probalil că nu. Băiatul ăsta e un ninja dat dracu’.

           – Pot doar să sper, am rostit încet.

           Maxilarul i s-a încordat și buzele i s-au întredeschis încet. A tras aer în piept de parcă îl exasperam.

            – Avem planuri pentru prânz, mi-a zis dintr-o dată.

           – Normal că am planuri. Trebuie să mănânc repede și să fug din cantina aia nenorocită direct la bibliotecă și să împrumut ultimul volum al seriei pe care o citesc.